De suflet

Despre nașterea la Regina Maria București – povestea mea- partea întâi

Datorită faptului că, anterior sarcinii, mersesem la un control  la un doctor de la Regina Maria București și făcusem și setul de analize pre-sarcină (voi vorbi despre analize în alt post) tot acolo dar, mai ales datorită faptului că mi-a plăcut foarte mult de domnul doctor ca om și profesionist și că – de ce să nu recunosc- am adorat condițiile și atmosfera de acolo, am decis împreună cu Teo să merg tot acolo din punct de vedere al monitorizării sarcinii ș.a.m.d. Citisem pe net o grămadă de clinică, articolul care m-a convins- dinainte de vizita la fața locului- este aici.

Aveam niște economii și am mai împrumutat, astfel că timp de 9 luni de zile, am fost monitorizată lunar de domnul doctor pe care-l alesesem și cu care am ținut legătura prin e-mail, eu neputând comunica deseori în mod eficient la telefon (hipoacuzică). Mi s-a părut extraordinară atenția aceasta a lui, care doctor își mai face timp măcar 5 minute să-ți scrie si e-mail… Nu am știut din star că pot face un abonament pe un an la clinică, astfel că am plătit destul de mult pe analizele din primele 3 luni de sarcină. După ce am aflat de abonament, mi l-am făcut și costurile au fost mai scăzute (mai puțin naveta lunară la Buc, trenul, mâncarea și alte-cele) și am avut discount și la pachetul de naștere.

Am ales din start rezerva dublă, nu mi-am permis la acel moment o rezervă single. Cred că nici dacă îmi permiteam, nu o alegeam – cu gândul că mai am cu cine sta de vorbă, căci eu nu prea aud  bine și dacă e ceva noaptea, să nu fiu singură etc. Am fost dusă în turul spitalului, al rezervelor, mi s-a explicat absolut fiecare detaliu, mi s-a răspuns la absolut fiecare întrebare, fără ocolișuri. Nu au insistat nici cu recoltarea de celule-stem, mi-au explicat în ce constă procedura și au lăsat la latitudinea mea, nu a încercat nimeni să mă convingă de ceva anume. Eram extrem de nehotărâtă în ceea ce privește pachetul de celule-stem, era un efort financiar triplu  și, în plus, studiind problema , ținând legătura cu multe persoane (vedeți aici un articol  extrem de bine argumentat, care mi-a relevat aspecte neștiute), nu mi se părea viabil la noi. L-am întrebat și pe dr meu, mi-a spus doar atât: e ca la asigurările CASCO la mașini. Mai mult, nu mă pot exprima, voi alegeți. Astfel că am ales să nu recoltez.

În turul spitalului / maternității, m-au lăsat să văd tot ce am vrut, mai puțin sala de naștere, cea de operații etc. Rezervele sunt impecabile, culori faine (sic! gusturi de femeie…alb/argintiu, mov etc ), dotări impecabile (la rezerva dublă  exista despărțitor între zonele celor două paturi, o baie comună, lângă fiecare pat, o masă și cu 2 scaune daca persoana are vizitatori, carafa de apă și ceai, pahare, iar la mijlocul încăperii, o canapea; era chiuvetă, comodă de înfășat, aveai produse igienice în baie pentru tine, ca la hotel , dar și produse pentru bebe etc), papuci, prosoape, TOT, am plecat cu inima liniștită.

Pe 14 mai 2016 (eram deja în București, monitorizată de medic până avea să fie momentul), seara  am ieșit în oraș la o plimbare cu soțul meu și nașii, eram în 37 săptămâni. Ne-am oprit – nu o să uit în veci- la Il Locale în Herăstrău cu alți prieteni, la un suc. Toată ziua mă încercase un sentiment foarte ciudat, un fel de liniște dinaintea furtunii, nelalocul ei, nu am îndrăznit să discut nici cu ai mei care stăteau cu inima cât un purice la Tg-Jiu, nici cu soțul meu să nu-l panichez. Vorbisem deunăzi cu medicul prin e-mail și mă asigurase ca, la orice semn ciudat, să-l anunț. Nu simțeam nimic, nicio mișcare, dar mă simțeam neagră… și goală pe dinăuntru. Rece. Mi-era foarte somn, am fost moleșită și moale, nu aveam culoare în obraji deloc… nu mai era ca în cele 9 luni. Era prima dată când se întâmpla în 9 luni, nici măcar un vălurit, nimic și nu-mi dădea pace un soi de neliniște, grijă, stăteam ca pe ghimpi. Nimic-ul acela mă durea mai mult ca oricând. N-am fost niciodată lacomă sau sigură de oameni, doar de mine și de viață, de  privirile celor dragi. Așa am știut.

A fost și prima dată când nu am poftit la un vin roze. Efectiv am știut că nu e bine. Mi-am spus că mi se pare, că sunt aproape de final și nu mai are așa mult loc bebe să miște… ceva nu era în regulă, începuse să-mi fie și puțin rău ca stare generală, fără vreo durere anume… ăsta a fost semnul meu, mai ales că aproape 9 luni m-a tot durut burta, mă înțepa ceva, simțeam mișcările lui bebe, vălurea mereu ceva, nu era liniște totală. Nașul mă întreabă ce am, Teo deja mă simțise, nu-mi găseam locul. Simțeam că erau deja, și ei foarte stresați dar că se țin tare. Le-am spus cu lacrimi în ochi că nu simt copilul, că nu este ceva în regulă dar și că, poate e doar panica apropierii momentului și poate am un atac de panică. Mai stăm o jumătate de oră, timp în care am fost total confuză, absentă. Mă uit la Teo, mă uit la nașa, mă uit la nașul. Eram în dubii, nu voiam o alarmă falsă, dar nici să nu acționez. ÎNCEP SĂ FIU FOARTE AGITATĂ. Mint, mi-era o frică….îngrozitor de frică, voiam să fie bine, suferisem ca un câine 9 luni. Au înțeles din priviri și au spus extrem de hotărâți, ceea ce nu aveam eu curajul : mergem la spital.

La 1 dimineața am ajuns la camera de gardă a spitalului Regina Maria din Băneasa, nu aveam la mine nimic, nici geanta de spital, nimic… mi-am prezentat buletinul, am anunțat ce doctor am, le-am spus simptomele și imediat au chemat dr de gardă. A venit o doamnă drăguță, o asistentă, m-a dus în camera de monitorizare și m-a conectat la aparatul  cu senzori pentru monitorizarea bătăilor inimii fătului. Procedura externă se face la nivelul pielii, este neinvazivă. Adică nu te doare nimic și nu te afectează cu nimic. Stai întinsă cu spatele și cu genunchii parțial ridicați. Ți se pune o pernuță sub șoldul drept pentru a determina mișcarea uterului spre stânga și ți se pun electrozi pe abdomen, conectați la monitoare. Prin intermediul lor, se monitorizează rata bătăilor inimii, dar și prezența / durata contracțiilor. Nu aveam contracții dar bataile fetale nu erau ok. Deloc. Vedeam pe fețele lor ceea ce nu spuneau.

Am știut că se întâmplă ceva, dr de gardă tot intra și ieșea, asistenta zâmbea dar cam forțat, mă asigurau să stau liniștită, mie îmi gâlgâiau lacrimile….vorbeau cu soțul meu și cu nașii…m-a umflat plânsul. Nașul m-a luat de mână, Teo mă ținea de cealaltă mână….STAI LINIȘTITĂ, TE ROG! Ba pe naiba, cine putea să stea… mișcam disperată cu capul în toate direcțiile să văd ce vorbeau cu toții.  Aveam bătăi neregulate ale inimii, nu neapărat datorită agitației mele…fătul avea bătăile neregulate, încete… brahicardie fetală. Ăsta-i dezavantajul să citești pe buze. Vezi tot ceea ce nu auzi și ceea ce ei nu știu că tu vezi și înțelegi, mai ales dacă se feresc să nu te sperie. E groaznic. Partea bună e că se ține legătura cu tine și te țin la curent. Desigur, în mod delicat, dar oricum.

Bătăile inimii unui făt trebuiau să fie peste 120 la acel moment al sarcinii. Mie îmi scăzuseră la 111, creșteau puțin, scădeau iar , 109, 107, apoi 116…dar încet…….m-au internat, m-a luat o asistentă de mână, mi-a luat dosarul, hai să mergem într-o rezervă, voi plecați acasă (către ai mei), au anunțat doctorul meu (prin ce noroc chior putea să aranjeze soarta ca dr meu să locuiască vizavi de spital?!). M-au pus într-un cărucior cu rotile – procedura- și hai la rezervă (un semn care m-a impresionat: au ținut legătura cu el din 2 în 2 ore până dimineață). M-am pus pe plâns, Teo m-a luat în brațe, nașul era fiert și stresat, nașa albă și încerca să mă încurajeze. Asistenta m-a liniștit, mi-a spus foarte ferm, privindu-mă în ochi, stai cuminte, afectezi copilul! M-am calmat atunci.

Ai mei au plecat acasă, se făcuse 3 dimineața. Teo mă încuraja prin mesaje. Plecase cu lacrimi în ochi și el – mai mult forțat de faptul că nu avea cum să rămână cu mine atunci, i-au spus că trebuie să mă odihnesc. M-au schimbat într-o cămașă mov – m-a liniștit culoarea, o puerilitate, știu. M-au conectat la tot felul de aparate, mi-au băgat o perfuzie – nu mai știu cu ce și nu m-a interesat să întreb, voiam doar să fie bebe bine. Pat cu telecomandă, televizor, singură în rezervă, mi-au adus apă, m-au întrebat dacă mai doresc ceva… Mi-au arătat butonul de panică de lângă pat, cel din baie, mi-au spus foarte ferm și sigur să sun pt absolut orice, chiar dacă nu le aud prin difuzor, ele vor ști să vină. Mi-au deschis geamul la cererea mea, mi-au spus că mi-a scăzut tensiunea și de aceea îmi era foarte cald, mi-au spus că la prima oră va veni doctorul meu să mă vadă – prins de gardă la alt spital, dar că țin legătura cu el din oră în oră.

Am reușit să ațipesc puțin, mă tot trezeam la intervale regulate, simțeam mișcări și aerul – intrau asistentele din 20 în 20 minute. Eu astfel de condiții nu am văzut la niciun spital, la cel de stat nici vorbă de așa ceva. La 5 dimineața mi s-a făcut un pic rău, amețeam, mă durea burta foarte tare, aveam crampe puternice și ascuțite, îmi luase inima la galop. Asistenta mi-a spus că am contracții la 20 de minute, a venit dr de gardă, a venit moașa – da, au și moașe, control fizic, aveam colul închis, nu pierdusem apa și nici bebe nu era cu capul pe traseu, deși era cu capul în jos. Urmează contracții la 15 min, no-spa și perfuzie… cred că și ceva calmant, căci adorm – deși eram speriată de moarte și foarte agitată. Moașa mă ține de vorbă, vrea să afle de ce am hotărât cezariană și nu natural. I-am povestit istoricul celor 9 luni, istoricul meu medical și toate cele și hotărârea luată împreună cu medicul meu. A stat cu mine 1 oră și revenea la fiecare 2 ore. Mi-a spus că, din punctul ei, puteam să nasc și natural și că bebe nu este plecat pe traseu. Simptomele fizice nu corespundeau cu cele arătate de aparate – și, of Doamne, CE APARATE PERFORMANTE, la un moment dat mă simțeam ca în Star-Trek.

La 7 dimineața – contracții la 30 min. Vine dr meu, îl văd cam palid, îmi spune, te țin aici, să vedem, nu-mi place deloc ce se întâmplă dar nici nu vreau să mă grăbesc, o să facem cezariana mai devreme decât am preconizat. Aș vrea totuși, să văd ce se întâmplă, după tratament. Ești supravegheată în permanență și îți vom spune totul. Nu este foarte grav, dar nici ok nu este. Bebe trebuie să mai stea în burtică, cred că încă e devreme să-l scot, facem tot posibilul să fie bine. Îmi sună cuvintele ca într-un difuzor, dintr-odată mă simt mică, undeva departe cu mintea și sufletul. Dl dr pleacă la operațiile de dimineață, rămân cu asistenta care îmi aduce micul dejun și am cerut și o cafea. Da, mi-au adus și o cafea – slabă chioară, dar au fost drăguți.

La 9 dimineața apare soțul meu, alb, nedormit, îngrijorat, mă sună și mami care aflase între timp… numai felul cum vorbea și îmi venea să gâlgâi de plâns… mă țin tare, mama e mamă, știa prin ce trec….dar jur că aș fi plâns… mi-era teamă să nu îi fac rău puiului și nici să nu o sperii prea rău pe ea, mereu am avut teama asta cu mama – să nu-i vină rău, să o menajez – a trecut prin foarte multe cu mine. Încep să mă simt mai bine, la 10 dimineața au încetat contracțiile, la 11 simt un boom de energie, iar bătăile inimii lui bebe sunt la 120, 130… Mă pun la tv, pe telefon, pe net, mai vorbesc cu Teo, mai plâng… ai mei deja sunt pe bus către București, se făcuse duminică, 15 mai… se face prânzul, mănânc, sunt monitorizată nonstop. Țin minte că aveau o mâncare atât de bună și de variată – în veselă de arcopal alb, cu numele meu pe o hârtiuță pe tava cu mâncare și că, dacă nu era situația care era, m-aș fi simțit ca la hotel.

Revine dr meu (în tot acest timp a venit să mă viziteze dr de gardă – Amin și mulțumesc , dl dr Narcis Stoica !-  la fiecare 30 minute, mi s-a părut wow, mai ales că mi-au spus asistentele că aveau o zi complet haotic de aglomerată, urgențe peste urgențe, internări, nașteri, iar el stătea cu mine de vorbă, mă palpa, controla etc), apare iar și dr meu, îl informează asistenta despre evoluția situației – sunt conectată la senzori și aparate nonstop, dar ceva nu e ok, nu zâmbește, nu nimic. Îmi spune că simte că e devreme, nu-i place ce se întâmplă, contracțiile nu corespund cu restul simptomelor, am colul închis dar că – în contextul stărilor mele- ar trebui acționat în curând. Ia decizia să mai stăm câteva ore, dar cere asistentei să mă verifice din 15 în 15 min.

Se face după-amiază, ajung și ai mei, îi îmbrățișez, stăm de vorbă, mă plimbam prin rezervă. Domnule, atâtea ore singure în rezervă (îl trimisesem pe Teo să doarmă puțin), am avut timp să studiez totul. Curățenie impecabilă, condiții de lux, tot ce vrei și ce nu vrei, medical vorbind. M-au întrebat și dacă îmi aduc ceva de citit. La baie totul impecabil, prosoape, obiecte igienice, tot-tot. Mă holbam la gelul de duș cu esență de trandafiri și la săpunul lime și mă gandeam, copile, mulțumesc lui Dumnezeu că am putut să vin la un spital privat, o să fie bine, puiul meu… Deh, mă încurajam și eu. Vorbeam singură: n-o să avem nevoie niciodată de nimic de la tine, în afara de a fi tu însuți, copile. Pentru că ne semeni, copile drag și multiubit, ești rupt din noi, așa că sufletul si mintea te vor îndemna mereu să fii TU. Îți mulțumesc pentru tot ce mă înveți deja. Vă spun, în oricare altă situație, aș fi plâns și m-aș fi dat cu capul de pereți. Iar eu mă mângâiam pe burtă și îi încurajam pe cei din jur, plângeam doar în fața lui Teo.

Vine iar dr meu, stă de vorbă pe fugă cu ai mei, pleacă la o urgență, apare și dr de gardă. Se face 11 noaptea, nu mai voiam să stau, mă stabilizasem – știam că nașii stau la 10 min de spital și eu stăteam la ei, astfel că aș fi vrut să dorm acasă. Mi s-au mai făcut 2 controale (am uitat să spun că mi s-au fcut și mai multe ecografii pe parcursul acestor ore) fizice, foarte ușor și delicat, pentru a nu provoca ceva. Dr de gardă se schimbase, nimerisem o femeie- puțin cam brutală și arogantă, nu mi-a plăcut, deși a fost atentă cu mine – aflu între timp că nu mai lucrează acolo-  ne-a spus ce știam deja de 3 săptămâni, s-a calcifiat placenta (a îmbătrânit), bebe nu mai ia în greutate cum trebuie și este foarte mic pentru 37 săptămâni, dar că nici lichid nu am așa mult. Probabil la toaletă… că semne clare nu am avut, în afara contracțiilor.

La 11 noaptea, după ok drului de gardă de atunci și ultimul control total, solicit externare – întrebasem în prealabil dacă se poate – mi-au spus că acum sunt stabilizată dar că ei ar prefera să mă țină acolo, eu simțeam că trebuie să plec. Nu știu, nu era vorba de risc, ci de siguranța sentimentului de ACASĂ, nu știu, nu pot explica. Am semnat formularele, dr meu află, îmi dă e-mail ca a doua zi să mă prezint la cabinet la dumnealui, confirm. Vorbisem si pe zi despre asta.

Mergem acasă… numai eu știu cum a trecut noaptea…se făcuse 16 mai…am mers cu ai mei și Teo la plimbare, la masă, la aer curat, în burtă simteam mișcări…după-amiaza la 4 mă prezint la control dar începusem să mă simt ca și cu o zi în urmă. N-apucă dr să se uite bine pe ecografie, ne cheama înapoi pe scaun, ne spune să ne prezentăm dimineață la spital la prima oră și imediat sună acolo: dimineață la prima oră intru cu cutare în sala de operații, pregătiți totul, este urgență… le finalizează detaliile, le dictează cnp meu și numele (mă aflam deja în baza de date), apoi îmi spune foarte delicat dar cu subînțeles, te operăm, trebuie să intervenim. Nu are rost să te mai îngrași atât, iar bebe să nu asimileze nimic. Mama, Teo, tata, foarte îngrijorați dar și atenți cu mine… eu, nici nu mai știam pe ce lume sunt. A fost cumplită așteptarea. Cumplită. Nu puteam vorbi, că plângeam.

Dimineața la 5 m-am machiat, m-am îmbrăcat frumos, le-am dat mesaj la ai mei care erau la hotel, s-a trezit și Teo, am pregătit gențile- a mea și a lui bebe, mi-am pus zâmbetul pe buze – dar numai eu știu ce era în sufletul meu- și hai la spital.

IMG-20170121-WA0046

Ajungem la 7, sunt introdusă în sala de așteptare, a durat vreo 5 min, am dat buletinul și alte informații, sunt dusă cu liftul și cu Teo în rezerva mea. Una mare, superbă, liniștitoare, aveam si floare la ușă. De aici încolo, totul pe repede înainte, sunt schimbată în cămașă parfumată mov… Teo mă încurajează dar e cu lacrimi în ochi… mă sui în căruciorul cu rotile și hai la sala de operații. Uitasem să menționez că eram și coafată – așa am simțit eu – mai mult să-mi ocup mintea. Am luat decizia în mine ca, orice și oricum ar fi fost, să fiu tare, să zâmbesc și să am credință. Știam că trebuie, nu că puteam ci că TREBUIE să procedez astfel. Vă spun eu, așteptarea te omoară mai mult ca orice. Astfel că i-am spus soțului meu să-mi aducă de acasă și valiza de machiaj, eu mă voi machia zilnic și îmi voi întreține moralul. S-a uitat cu ochii cât cepele la mine, dar a aprobat.

Vine dl dr, echipa de asistente -toate puse pe zâmbet și nu din acela fals- atmosferă relaxată, vine și dl dr anestezist pe care îl cunoscusem în săptămâna 36 de sarcină la controalele pre-naștere. Mă sui pe masă, urmează procedurile, conectare la tot ce tb, anestezie peri-rahi-epidurală  (locală), simt o pișcătură infimă in spate, mai mult o mâncărime – am stat in fund cu capul plecat si spate drept- și un fior extrem de rece pe șira spinării, solutia, îmi montează si un cateter… trec cateva minute și încep să mă simt beată, în 10 min nu-mi mai simt DELOC PICIOARELE, burta, nimic de la brâu în jos… acum înțeleg filmele acelea cu cazuri în care sunt perfect conștienți dar, fizic, nu pot simți nimic. E groaznic dar și interesant.

Au desfăcut în fața mea tot felul de truse sigilate- de unică folosință, au scos totul sigilat și sala de operație mirosea foarte fain- culmea. Lucea totul, aparatură, lucruri, patul imecabil – am avut – o secundă-impresia că nu-s în România. A fost momentul în care am știut că Dumnezeu a făcut să aleg să nasc acolo și în care am știut că totul va fi bine, A fost liniștea aia totală în mine. Am știut și nu m-am mai temut.

Partea comică e că am turuit încontinuu. Probabil oi fi spus și destule chestii amuzante, hohoteau asistentele și dl dr zâmbind, mi-a spus – cald și duios, m-a mângăiat pe frunte- ești totală 🙂  Am strigat la ei că nu văd ce vorbesc, ce tot fac acolo…. Au spus că nu au avut așa pacientă niciodată, directă și vorbăreață, fără trac, că ei nu simt că ar fi la serviciu. Au tras la mine din prima. M-am liniștit. Nu știu dacă de la anestezie, dacă de la faptul că voiam să uit situația traumatizantă și pericolul în care mă aflam sau, pur și simplu, a ieșit Oana din adânc, dar i-am spus dr-ului că m-a îmbătat. Că toată sarcina mi-a fost dor de o clubăreală și un vin. Și l-am rugat să mă ierte pentru că l-am zăpăcit 9 luni. L-am certat (da, așa am făcut) că nu mi-a convins soțul să stea cu mine în timpul nașterii. Mi-a spus – prin asistentă- că medicii pot opera pe oricine și pe orice, dar nu pot asista la operațiile celor apropiați. L-am rugat pe dr anestezist să mă ia de mână, am uitat să-l domnesc. Bogdane, ce Dumnezeu faci pe telefon acolo în spatele meu? Ia-mă și pe mine de mână, mi-e frică iar. Îmi zice, stai liniștită, nu uita că nu ai voie să miști capul deloc, îți verific iar tensiunea, să-mi spui dacă îți este cald brusc sau îți vine să vomiți, este foarte important. Neeee, nu îmi vine nimic, mi-e foarte foame. Nu mi-ați dat voie să mănânc, nu vă e milă?! Și mă mai țineți nemâncată și după. Bogdane, m-auzi?! Începe să zâmbească, STAI CUMINTE ACOLO!

Au început să râdă și fetele. Atmosfera degajată, și prin relaxarea și profesionalismul lor total, și prin încrederea mea totală în ei și relaxarea mea finală. M-au întrebat dacă vreau să facă doar poze sau să filmeze. Am ales pozele, am zis că leșin dacă văd filmarea.  Una din asistente s-a dus la soțul meu să-i ia telefonul. Mi-au spus că sunt prima pacientă din ultima vreme care vine și coafată, și machiată, le-am spus că nu e fiță, ci doar o strategie pentru moralul meu.

La un moment dat, burta mea în stânga și în dreapta, nu simțeam durere ci presiune, apoi dintr-o dată, ușurare fizică, am știut că a ieșit copilul pt că l-am auzit URLÂND. Mă întorceau pe o parte și pe alta. Da, eu care nu aud prea bine, l-am auzit din prima, poate l-am și simțit. Mi l-au adus în bațe, era cald, fierbinte, urla ca din gură de șarpe, nu am putut să plâng, am zis doar PUIUȚUL MEU!! L-am pupat lung… apoi dna dr a luat-o cu el la pas alert prin sală. Aici o să pun pauză povestirii – nu mă simt în stare să povestesc despre ce s-a întâmplat și cum, cert este că dna dr neonatologie, șef secție RM, nu s-a mișcat din spital până nu l-a stabilizat și nu m-a asigurat că e bine. Povestea, altă dată. Am și poză exact din acel moment când mi l-au pus la piept imediat după naștere- o păstrăm doar pentru sufletul nostru.

Între timp, dl dr lucra la mine, am strigat după el, nu i vedeam decât capul – era un paravan în fața mea – și a venit una din asistente de undeva din spate , m-a luat de mână și îmi spune, stai liniștită, te coasem acum, apoi te mutăm în postoperator și poți vorbi cu ai tăi. Bebe e la neonatologie, o să vină dna dr să vorbiți, peste câteva ore. Dl dr anestezist mă ținea de cealaltă mână, îmi zice: voi oltencele… și nevastă-mea e olteancă și o ador! Ce faci, cum ești? îi spun că mi-e foarte cald dar nu mi-e greață, zice, ți-a scăzut tensiunea pe aparate, dar trebuie să verific și ce simți tu, să-mi spui orice simți. Se tot muta să vină în fața mea să văd ce vorbește.  Ei comunicau cu toții între ei non-stop, se auzeau, eu din cauza poziției, nu le puteam urmări fețele. Mi-a plăcut că mereu a fost lângă mine o asistentă, de mână, mă mângâia, îmi vorbea, mă întreba. Îmi spunea, uite acum o să-l scoată, uite, mai e puțin. Pe dl dr nu l-a deranjat nimeni cu nimic, nu l-au ținut de vorbă, a fost singur, îi vedeam sprâncenele concentrate și expresia de pe frunte. Era acolo lângă mine, vedeam că cere câte ceva la intervale regulate asistentelor și cum se uită pe aparate. Așa atmosferă, grijă de om, spital și echipă profesională- și nu din aceea forțată că trebuie, ci că se poate, nu am mai văzut. Nu mă cunoștea nimeni, eram doar o pacientă care își plătise totul și pentru care era perfect normal să aibă atâta grijă și atenție.

M-au mutat în postoperator unde trebuia să stau între 6-8 ore. Perfuzii, injecții și mai multe, nu mi-amintesc ce. Dar am fost extrem de lucidă, am vorbit cu mama, cu Teo la telefon, mama era gâtuită, nu le-au dat voie să intre decât soțului meu, 5 min. Nu-mi explic nici în ziua de azi cum Dumnezeului NU AM DORMIT ABSOLUT DELOC în 6 ore post-operator, deși dormeau toate în jurul meu ca găinile. Exact așa, mă scuzați de expresie. Mi-aș fi dorit să dorm, eram epuizată. Îmi vâjâiau urechile. Mi-au povestit asistentele că au băgat două sedative în mine. NIMICUȚ. În 2 ore vine dna dr neonato, discuția nu o pot reda exact. Nu m-a menajat cu absolut nimic, a fost sinceră, m-am pus pe plâns, m-a luat ferm de braț și mi-a spus, la final – trebuie să crezi și să lupți, altfel nu facem nimic, nici noi, nici tu, nici copilul. Dacă mai stateai o oră și nu veneai la spital, nu -l mai aveai astăzi. Depindem de Dumnezeu și de copil, eu sunt doar o unealtă. Mi-am șters lacrimile, m-a îmbrățișat și am luat a doua oară pe ziua aceea, hotărârea să fiu cea mai tare, cea mai pozitivă (astăzi, Guguță este extrem de bine din toate punctele de vedere). Și nu, nu am simțit durere, nici la tăietură, nici nimic, nici vomitat, nici migrene, NIMIC. Doar o foame monumentală, îmi ghiorțăiau mațele.

Am stat pe net, pe telefon, m-am uitat în gol pe pereți, mi-au pus ciorapi antitromboză și nu simțeam nimic dar da, în 3 ore am început să mișc picioarele. Mi-au făcut injecții, alte perfuzii – habar nu am ce. Am fost supravegheată nonstop, le simțeam lângă mine dar nu le vedeam mereu, totul a fost neinvaziv și nederanjant, extrem de liniște și pace. La un moment dat m-am panicat, m-am simțit singură, ma uitam cum dorm celelalte – aveau paravan , dar se mai vedea câte ceva sau le vedeam pe cele care intră în sală sau cele care ies. Am strigat și imediat s-a ițit un cap de asistentă. Nu știu de ce le-a plăcut de mine, mereu au stat și m-au luat de mână, mi-au spus că sunt foarte lipicioasă și familiară și cea mai cuminte și pozitivă. Una din fete a și plâns, mi-am dat seama că aflase și povestea cu puiul și mi-a zis, hai că în curând te ducem în salon la ai tăi.

Urmarea, în curând.

IMG-20170121-WA0050

(fotografie de la 1 săpămână și jumătate de viață a lui Gugu, după ce am primit confirmarea că este totul ok)

Mulțumim din toată inima:

  • domnului doctor: Cristian Rădoi , medic obstetrică ginecologie (supraspecializare în infertilitate și reproducere umană asistată)… și datorită dumneavoastră, atenției și sprijinului permanent în cele 9 luni de sarcină, am înțeles cum dragostea are mii de definiții și ne-am trezit îndrăgostiți până peste cap. Așa ne-am trezit noi pe 17 mai 2016, cu micul nostru Inimă de leu. Vă mulțumesc și vă iubim !
  • doamnei doctor Sef Sectie neonatologie Mihaela Scheiner. Dumneavoastră ne-ați arătat că, atât timp cât nu cedăm și avem credință, ziua de maine îți va zâmbi, iar viitorul îți va fi luminos și clar. Datorită dumneavoastră, astăzi, copilul nostru este bine, ne luminează și ne călăuzește mereu cu dragostea lui. Vă mulțumesc si vă iubim !
  • domnului doctor ATI și cardiologie Bogdan Moscaliuc, mi-ați dat certitudinea că este bine, că sunt protejată și îngrijită, și mi-ați dat o liniște fantastică în timpul operației și da, aveți o mână caldă, de aur . Vă mulțumesc și mă înclin!
  • asistentei din sala de operație – se știe ea (nume cod Lili Ruda) – m-ai îmbrățișat, mi-ai vorbit mereu, mi-ai orientat mișcările la anestezie, stând în genunchi în fața mea,  ca să-mi arăți, deoarece nu puteam auzi,
  • asistentelor de la rezerva Cristina Tilici, Andreea Grigorașcu și asistenta blonda cu ochi albaștri superbă, cu o fetiță de 3 ani și mai superbă… nu i-am reținut numele. M-ați înseninat zi de zi, am râs cu voi o grămadă și ați avut o grijă monumentală. M-ați răsfățat și mi-ați suportat toanele.

Sunteți în inima mea mereu, datorită vouă suntem bine și am un pui binecuvântat.

 

 

 

Advertisements

2 thoughts on “Despre nașterea la Regina Maria București – povestea mea- partea întâi

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s