De suflet

Cherie, cu accent pe primul ,,e” :-P

UPDATE, o zi mai tarziu : mi-a scris Cherie. Redau:

,,Hai, ca am retrait momentele de atunci si am ras cu pofta, dinnou
Ai uitat sa mentionezi cat m-ai imbarbatat cand plangeam de rupeam, cum faceai ditamai efortul sa ajungi pe marginea mea de pat ca sa ma iei de mana si sa imi spui ca va fi bine. Ma uitam cum vii spre mine, alba la fata, dar cu o ambitie fantastica sa fii acolo langa mine, ma gandeam ca daca pici pe drum, naiba m-a luat ca abia daca reuseam sa ma dau jos din pat,daramite sa te culeg de pe podea. Ai omis sa spui cum exersai datul jos din pat ca sa ajungi la Guguta si cand te prindeau asistentele te certau si te puneau la loc in pat. Cum ai strans toate asistentele de pe sectie ca tot neascultatoare ai fost si te-ai dat jos si ai picat la un moment dat (doamne ce spaima am tras).
Cum veneai cracanata de durere langa mine sa ma ajuti sa imi schimb pijamaua ca singura nu puteam. Cum strigai carnati de plescoi (stii tu de ce :))) ) si multe altele. Pfuu, multe am facut in 4 zile. Nebuno, ai fost norocul meu acolo! Prietenuta mea cu care vorbesc zilnic ca si cand ne stim de o viata, nu stiu cand a trecut un an, multumesc pentru surpriza asta frumoasa si abia astept sa ne revedem la mare cu baietii nostri minunati si sa radem si sa mai povestim de toate. 🤗😘🤗”

Iata-ne si pe noi doua, in acea dimineata de 17 mai 2016.

19578172_1544031915648513_1874071213_n

*******

Ioana.

Pe Ioana am cunoscut-o în dimineața nașterii mele. Ajunsă în camera aceea cu emoții, de monitorizare a mișcărilor fetale și nu numai (o procedură-standard obligatorie înainte de naștere, nu știu dacă peste tot, dar la spitalul unde am născut, da), unde erau două paturi, unul ocupat deja de o mămică frumoasă, brunetă, păr lung, creolă, ochi mari și foarte speriată.

M-au pus pe pat, voiam să vorbesc cu ea, nu puteam. Ioana se uita și ea, din când în când, la mine. Ne zâmbeam, dar nu ne-am zis nimic. Niciuna. Mor de ciudă și acum că nu am fost în stare să ne facem și noi două o fotografie în cele 4 zile petrecute împreună.

Da, 4 zile. Momentul intersectării cu Ioana, nu mi-l amintesc prea bine, eram terminată de frică și emoție pentru puiul meu, v-am mai spus că a fost o întreagă tevatură cu nașterea mea. Dar momentul în care Ioana mi-a aruncat o privire cu subînțeles, ieșind amândouă din acea cameră, întai ea și apoi eu, mi-a rămas definitiv pe inimă.

Ne cunoșteam de o viață fără să ne fi văzut vreodată. Am știut atunci că și ea avea probleme, mă trec fiorii și acum când scriu, și că-mi înțelegea -doar din priviri- suferința.  Ioana avea ochii înecați în lacrimi, îi tremura bărbia și puțin a lipsit să nu-mi dau și eu drumul. Pe hol (aveam să aflu după), soțul ei făcea potecă împreună cu mama lui. Alături de al meu și de mama.

Era îmbrăcată într-o bluziță superbă navy dungată, alb -albastru închis  (ce ciudat cum momentele traumatizante nasc amintiri minunate) și niște pantaloni sport negri. Mi s-a părut minunată, m-am și gândit, naște un bebe creolin cu ochii mari și pătrunzători.  I-am aruncat privirea de ȘTIU, ÎNȚELEG- , am zâmbit (Ioana, îți amintești?). Vă spun eu, nimic nu e întâmplător, da, clișeul clasic dar real. Visul meu a devenit unul singur, titular, fără ediții revizuite, unde cei dragi nu-s deloc trecători prin lumea mea, ci statuați definitiv.

Fiecare om pe lumea asta are atâtea de spus și arătat. Că dai nas în nas cu unele persoane exact când îți e mai rău, cu siguranță înseamnă ceva pentru viitor. Pentru că, pentru fiecare viața poate fi iubire. Să dai viață sau să o întâlnești poate fi  sacrificiu, bucurie sau o simplă existență. DAR ÎMPARȚI momentul. Și faptul că îl împarți, că persoana înțelege, că -în sala aia albă și rece- mai e cineva ca tine, te face să nu te mai simți atât de singură. Sacrificiile anilor vin și din teama noastră de asumare a vârstei, dar și din experiențele bruște, așa cred pe deplin. Ei bine, nu mi-a mai fost frică. Îi era ei mai frică decât mie și, cumva, m-am mai întărit.

Când ne uităm uneori, unii la alții… în cele mai neașteptate momente, în timp ce gândurile devin gesturi nerostite și dorințe netrăite încă, prea puternice pentru a fi arătate vreodată.. știi. N-ai nevoie nici de cuvinte. Știi cum nu ești singură, deși ai vrea soțul sau mama de mână. De am fi noi însene mereu, timpul ar avea glas.

Ioana fusese programată la prima oră dar, pentru că am fost o urgență, m-au băgat prima, era ora 8.12 când m-au dus la sala de operații. La 9 și jumătate – mi-a spus asistenta- mi l-au pus pe pui în brațe (născut la fix 9.22 – am știut -ulterior- după foița informativă din pătuțul lui bebe), iar la ora 16 eram -deja- în rezerva mea dublă, celălalt pat nefiind încă ocupat. Ioana a născut la o oră după mine. În salon a apărut muuult mai târziu de cele 6 ore standard post-operator, am înțeles că a avut reacții și stări post-operatorii mai dificile. Trebuie să știți că, dacă nu îți simți picioarele în 6 ore post-operator- te mai țin acolo sub observație. Era 11 noaptea când au adus-o în salon , am privit-o și m-am bucurat că mi-au adus-o colegă de salon pe fata cu care mă întâlnisem de dimineață – privirea aceea și momentul ne împrieteniseră pe viață – și am știut că va fi puțin mai dificil pentru ea, din punct de vedere al răului fizic.

A doua zi după naștere fac ochi pe la 7 – mai mult din cauza mișcărilor asistentelor. Ioana era trează deja, ne zâmbim și primul lucru pe care o întreb: când mâncăm?!

Holbează ochii la mine .. mă uit curioasă și atentă să văd dacă zice ceva – și ne punem pe râs. Din acela cu dureri și icnete, mai scălâmbăit și strâmbat, dar râs. Vin asistentele, schimbă perfuziile, hai și cu grijă la cateterele din spatele meu și al Ioanei, ei îi mai bagă un calmant, eu refuz, ele pleacă. Eu mă pun pe butonat telecomanda patului și greșesc butonul. Apăs butonul trei și patul ia poziție de scaun. M-am chircit de durere, am înjurat. Mațele îmi ghiorțăiau și mi-era foame. Groaznic de foame. Ioana mă privea ostentativ și cu semne de zâmbet. Probabil își zicea că-s vreo nebună aterizată la etajul nașterilor. Între timp, nimeresc butonul corect, patul meu ia poziție de șezlong ușor înclinat și ma cuibăresc frumos. Nu înainte să mă asigur că, din poziția mea, o văd bine pe Ioana. Asistentele strânseseră și paravanul despărțitor dintre paturile noastre (noi două față în față)- spre bucuria mea și a Ioanei. Speram că nu-mi trebuie ochelari să văd ce vorbește ea, era destul de în partea cealaltă (atât de spațioase sunt saloanele).

-Ce faci? Sunt Oana. Și te rog să te uiți la mine când vorbești, nu prea aud eu, așa.

-Ioana, îmi pare bine. Ești o drăguță. Mi-e rău.

-Stai liniștită, te înțeleg. Mdea, sunt mai–atipică, așa. Mi-eo foame de lup. Cafea, nimic-nimicuț?

-Ești zăpăcită (râde). Au, mă doare. Mi-a fost foarte rău după operație. Mă simt ca naiba și amețită.

-Îmi pare rău. Nu îmi e rău, dar nici bine nu mi-e.

Între timp, vine mâncarea. Gata, s-a zis cu mâncarea aceea gustoasă din internarea inopinată pre-naștere. Mâncare de regim, așa, ca după operații. Un iaurțel (buuun, mi-a și venit în cap reclama de la Covalact), o farfuriuță de cereale cu stafide (urăsc stafidele, dar de foame, aș fi mâncat și farfuriuța), un pic de urdă, o roșie și o felie de pâine prăjită.

-Doar atâââât?!

-Ia și porția mea, mi-e rău. Îmi vine să vomit, nu pot să mănânc.

De rușine, am refuzat politicos. Dar așa aș fi mâncat și porția ei… N-ajunge că m-au botezat ăștia Dinică Andreea (ocazie cu care am aflat că , în aceeași zi cu mine, mai născuse cineva cu nume asemănător), nici cafea, nici nimic dulce. Daau mesaj mamei să-mi aducă și mie o porție de Desertul lui Guguță (v-am zis eu! între timp m-a prins domnul doctor, mi-a ținut o teorie cât Letopisețul Țării Moldovei și a confiscat desertul – nu aveam voie pentru că m-ar fi balonat, mi-ar fi făcut mai multe și burta mea era -deja-varză) și lui Teo să-mi aducă o cafea cât Casa Poporului. Uitasem complet că regulamentul prevedea să mănânci ce ți se dă și nimic din afară. Tocmai pentru siguranța ta. Doar cafea aveam voie, aveau ăștia și automat pentru cafele. Nu știu ce băgau în ele, dar jur că era cea mai bună cafea.

Între timp sun asistenta să fiu sigură că nu mi-au încurcat și copilul. A zâmbit liniștitor, nu a râs deloc de puerilitatea mea și mi -a explicat cum se înregistrează fiecare copilaș, naștere, timpi, ora, brățărica imediat și alte cele, fiecare în parte, în cea mai mare siguranță.

Privesc ostentativ la supozitoarele aduse de dimineață – întreb tâmp, chiar trebuie?! Ioana râde, da, nu avem ce face. MMM…BIIINE. Se chinuie, cheamă asistenta. Eu reușesc din a treia mișcare- doare. Mă și gândeam cum pot icni în acele momente și dacă îmi crapă operația. Ioana se răsucește pe-o parte, mie îmi curg toate transpirațiile. Oare voi avea de ce să mă țin, dacă mă duc la baie? Ioana icnește de râs printre spasme de durere (OOO, daaa. Bara de prosoape și chiuveta mi-au fost suport de mâini ulterior. Aveau ăștia în baie niște chiloței de plasă de bumbac de unică folosință, tampoane și toate cele -aveam să descopăr mai târziu, cât mă chinuiam la toaletă. Scotoceam în dulapul lor cu nerăbdare de copil – tot trebuia să stau N minute în baie). Deja când ne aduceau asistentele alte supozitoare, era isterie de râs în salon, ne imaginam că suntem în filmele cu nebuni și că facem abonament la hârtie igienică scumpă și parfumată.

Termin de mâncat, mă ridicasem în fund, Ioana mă privea admirativ, cu o expresie chinuită. Îmi rupea inima, mă gândeam cum să o încurajez. Nu i-am povestit nimic de situația mea și a copilului. Revin 3 asistente, una cu copilul Ioanei (mi s-au umplut ochii de lacrimi instantaneu), un băiețel superb, frumos și dulce care gâgâia în somn. Nu l-am auzit, l-am simțit. Ioana cască gura de bucurie, se așează cu ajutorul asistentei, mai bine în pat, uțor în fund și ia copilul în brațe. Începe să-l pupe, să-l mângaie, mustăcește să plângă, eu m-am blocat. Îmi venea să bag capul în pernă și să plâng în hohote. Să plâng și să se oprească timpul în loc. Știam că mie nu mi-l vor aduce, știam că e unde e și că nu am voie decât să-l privesc sau, maxim, să-l iau de mânuță.

Ioana mă privește dulce, al tău unde e?! Ei, are câteva problemuțe, mai durează un pic la noi. Îi pare rău că m-a întrebat, isi dă seama că e ceva serios, apoi se concentrează pe al ei. Îi privesc cu duioșie și in secunda doi mă arunc pe telefon, forțat. Știam că dacă nu-mi ocup mintea, înnebunesc și mor. Era un chin cumplit pentru mine să o văd cu fiul ei în brațe, pupându-l și să nu-l pot atinge și îmbrățișa pe al meu.

Noi, oamenii cu dizabilități transformate în abilități, suntem cei pentru care timpul nu trece la fel, nu trec experiențele, ambiția și nici voința.  Tăria ne e lege. Avem puterea să vrem și încrederea că putem. O știm, de la naștere și toată viața. Aveam, deja, în suflet, și o seninătate de care nu uitam să o transmit mai departe, să mi se vadă și pe chip, o poftă de viață incomensurabilă. Știm ce vrem. Vrem viața, exact așa cum e ea… și vrem să fim. Știu sigur că Ioana m-a ajutat prin simpla prezență, dar și eu pe ea.

Ioana nu știe nici azi că am plâns exact atunci, cu capul în pernă, sub plapumă, pe muțește, când i-au adus copilașul prima dată în salon… mușcam din pernă, să nu m-audă – viața și unele experiențe m-au învățat să plâng cu lacrimi , fără să scot niciun sunet-  va afla acum când citește. Pentru că da, mi-a devenit una din cele mai bune prietene și singura cu care pot vorbi totul despre copiii noștri și nu numai, pe lângă mama mea. Pentru că știe, înțelege, a fost acolo și pentru că am împărțit durerea și bucuria acelor zile.

Ioana m-a văzut râzând. În fiecare zi. M-a văzut plângând de două ori, în rest deloc (Mulțam, Doamne, pentru baie !). Știu că îmi vedea ochii și știa să tacă. Mă îmbrățișa din gând și priviri. Nu de rușine, ce rușine ! Ci de tărie și credință. Ea avea mai multă nevoie de mine, decât eu de ea. Oameni și sentimente și perceperi diferite de situație. Eu trebuia să fiu mult mai tare decât ea, pentru copilul meu, PENTRU CĂ A FOST NEVOIE- și – ca atare- conștiința asta a tăriei și că POȚI-  asta te face și mai tare.

Nu i-am spus niciodată – în acele zile- cât plânge sufletul meu. Mi-am luat valiza de machiaj și m-am apucat să mă aranjez. A zâmbit, zice, ce fain că știi să te faci, zic, te fac și pe tine dacă vrei, dar stai să pot merge. Încă aveam amândouă picioarele anesteziate și nu ne simțeam decât durerile operației. Ne atârnau burțile ca la sacii de cartofi și – inclusiv în pat – resimțeam greutatea. Ea abia dacă a putut mânca în acele zile. Eu haleam totul de ziceai că provin din Somalia. Și aș mai fi mâncat. Nu știu dacă de la consumul psihic, de la faptul că nu îmi mai era deloc greață și nici rău fizic după 9 luni -culmea!- sau de la stresul situației. Iar ASTĂZI, Ioana îmi este alături zi de zi. Prin telefon, prin whats ap, prin facebook și nu numai. Ne vom revedea în vară, la mare.

Mă chinui să mă dau jos singură din pat- parcă mi-a dat careva cu doi bolovani în cap și cu o desagă de pietre la spinare. Mă ia cu leșin și cu cald. Foarte. Nici gând să renunț. Mi-a luat 10 minute- dacă nu mai mult- cu pași de melc și oprire la fiecare jumate de pas- să ajung la baia noastră din salon. Știam foarte clar că, dacă mă mobilizez total chiar și când simt că nu mai pot, voi putea și voi fi bine și eu. O inconștiență totală, acum îmi dau seama, dar atunci așa am simțit. Ioana, admirativ, oooaaau, eu nici în fund. Dar e albă, îi e teamă că pic. Zic, lasă, eu dacă nu mă mișc, o iau razna – alternativă de ocupație ca să nu-mi fugă iar gândul la copil și să plâng. Durerea fizică o atenua pe cea sufletească. Stai cuminte, îmi zice, pici naiba, nu e nimeni cu noi. Ce dracu vrei să fac eu, care nici să îmi iau apă nu pot.  Las-că nu-i nimic- îi arunc bravând (deja nu mai puteam) . Dacă ar fi putut să ajungă la mine, m-ar fi oprit. Mă duc la baie, trece timpul, dau să mă întorc. De la ușă nu mai pot face niciun pas. Vedeam negru, se învârtea camera. Picioarele , ca de plumb. Ai pus-o, gata! Ioana dă să sune la butonul de panică să vină cineva.

Vine soțul ei însă, mă vede, se repede la mine, mă ajută să ajung la pat , bietul cu două plase agatate de mâna cealaltă- gâfâi de cred că se aude până în stradă, mă simt enormă și grea. Mă pune în pat, mă ajută cu pernele, se duce la ea, îi las în pace, între timp îmi revenisem, mă machiasem, vin mama și soțul meu. Nu le spun nimic de mica mea escapadă. La spitalul Regina Maria, ai voie cu aparținătorii la tine în salon de dimineață până seara, spre bucuria și fericirea noastră. Mama mă vede cu ochii roșii, mă ia în brațe- îmi dau lacrimile, îmi mușc limba, dau să înghit. Teuțul meu mă ia de mâini, începe teoria, Hai, fii cuminte, ai auzit ce a zis doctorița, copilul își trage tăria d ela tine, te simte, hai, potolește-te. Mă cumințesc, revin asistentele – de data asta cu o carafă de apă și cu una de ceai pro-lactație.

Beau apă, beau ceai, îmi vine și cafeaua, vin controalele, ocazie cu care se instalează paravanul între noi și ies afară și aparținătorii, apoi Ioana e iar cu soțul, bebelicul lor înapoi la somn la pediatrie, soții noștri fac cunoștință… trec orele, ne povestim cu toții între noi, ne pleacă cei dragi, vine seara.

11 noaptea, tv pornit, ditai plasma, găsește Ioana un amărât de documentar cu reptile. Aveam o mie și una de canale și filme polițiste, muream să văd un film, mi-era o rușine de Ioana să-i cer telecomanda. Ea mai vorbește la telefon, se mai agită, dă să plângă, dau și eu, vai de noi. Printre toate astea, zâmbete, glumițe, icneli. Asistentele, perfuzii, injecții (m-a durut un rahat de injecție mai rău ca toată operația). Calmant pe catetere în spate- direct la locul anesteziei de nu mai simți iar, nimic. Somn de bebeluș.

Astfel au decurs 4 zile cu mine și Ioana. Leșinam de râs din varii motive, ajunsesem să căutăm glumițe deocheate online și ne hohoteam cu lacrimi – de râs și de durere de burtă și operație. Ioana a fost darul meu ca și prezență, de la Dumnezeu în acele zile , nonstop cu mine, nonstop prin aceleași trăiri – cu oarece variații- nonstop cu lacrimi sau bucurie. Am diferit doar la pofta de mâncare, mișcare, rezistență și faza cu bebeii. Dar stările, toanele, crizele, bucuriile, erau aceleași.

Ajunseserăm să ne povestim viețile, nervii, crizele, dorințele, așteptările. O învățam la prostii, gen să mai cerem chiloței unici sau supozitoare, poate și un vin bun, mă învăța să nu-mi mai fie rușine să sun la orice semn, la butonul de panică (am suportat și dureri, am refuzat calmante, voiam luciditate, mi-era rușine să sun și pentru ajutor la baie, pentru schimbat de cămașa, pentru orice mi-ar fi dat prin cap, deși era ceva normal și pentru asta erau ajutoare și buton acolo). A fost un circ și cu butonul acela. Sunam cu îndârjire dar, cum n-auzeam difuzorul, răspundea Ioana pentru mine,  la întrebările lor. Când suni, ți se răspunde de cineva care te întreabă ce ai nevoie, pentru a ști ce să-ți trimită și unde să anunțe (vrei apă, vrei curățenie, vrei copil, vrei calmant, schimbat etc). Se chinuia biata Ioana să le răspundă, cu ochii pe mutra mea schimonosită de râs – mă distra vocea dispecerei (mi-a zis Ioana ce răspundea): da, ce doriți, cu ce vă ajutăm? – și încercam să o imit.

Veneau și rezidenți în controale- forfecam totul. Venea biata tanti de la curățenie zilnic și ieșea leșinând de râs de la noi. Ne rugam de ea să ne mai aducă pungi și de toate. Le ascundeam si ziceam ca nu mai avem. Ne rugam să ne lase măturoiul să mai decorăm salonul. Ziceam că-i pun un scutec în cap, machiez niște ochi și fac păpușă de speriat coțofanele (ne enerva o asistentă de la pediatrie- singura care ne-a enervat și supărat din întreg personalul lor, fiind arogantă, cu nasul pe sus, pițipoancă , fără atitudine profesională și tutuindu-ne, mie chiar mi-a zis, și tu, cu tine ce-i, când naști, woooaw ce burtă ai… de am rămas paf! Ioana se albise la față, ei îi zisese, nu știi tu cum să-l ții, îți arăt eu! – fără pic de bunăvoință- am zis că o batem… Nu am mai reclamat-o căci ne-am zis să nu îi facem rău).

Ziceam că plecăm în vacanță, că doar suntem la hotel. Am fi vrut baloane și alte cele. O țineam în glume și în turuială mai ceva ca la Divertis. Și în plâns, cu rândul.

Reveneau asistentele la noi, ne rugam -în glumă- cu niște reviste, o înghețată, aaa, și niște ciorapi anti- tromboză, poate ne trebuie acasă la serile pasionale cu soții. Și dă-i și râzi. Mergea una la baie, poticnit-chinuit- ciorapii fleoșc în jos – la Ioana, hop-fix -la mine. Hi hi și ha ha. Se terminase pasta de dinți la baie, ceream… râdeam și fără să ne vedem.

Desigur, au fost și momente grele, urâte, cu nervi. Ea cu ai ei, eu cu ai mei, fiecare cu frici și emoții. Dar astea pălesc în fața frumuseții de a avea pe cineva potrivit ție în salon și de a te simți ca la hotel -dincolo de seriozitatea situației. Nu știu dacă am fost compatibilă ca fire cu Ioana, cum se zice. Dar a fost ce trebuia atunci. La fix.

Veneau ai noștri, ne vedeam de discuțiile cu ei, dar apoi tot noi, în lumea noastră. Mă enerva doar, că era mereu trează dimineața, înaintea mea. Ea dormea cu lumină, eu voiam pe întuneric. A găsit o asistentă soluția, aprindea lumina la baie. Mi-a spus Ioana de Bebetei, farmacia, i-am spus de noutăți aparatură bebeluși. Toate nebuniile.

Cherie, îi zice soțul ei. El e Cheri și al mic, minicheri. Trei moace de oameni dulci, deschisi, senini si sinceri, pentru care un nou început, însemna  totul.

 

Advertisements

2 thoughts on “Cherie, cu accent pe primul ,,e” :-P

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s