Recomandari

De la Musso la Didion. De la vis la realitate

Știi cum e când prinzi 3 ore libere (desfrâu pentru o mămică de copil de 1 an ) și citești pe nerăsuflate, alături de o înghețată cu ciocolată, cu Chris Botti cântând pe fundal, o carte ale autorului care te-a ținut în melancolii și visare timp de 9 luni, cât ai stat la pat? Vorbesc de Fata din Brooklyn – Guillaume Musso. Mda, acel Guillaume de scrie mai ceva ca Marc Levy și te face să-ți introspectezi sentimentele într-un mod răscolitor.

Nu mă așteptam  la respiro-ul de azi și la nerăbdarea de a o citi și am zis bogdaproste. Te ține în suspans, uiți de oboseli, uiți de stres, te aștepți la orice și habar nu ai ce urmează.  Pui suflet și aduceri aminte în lectura ei. Ai vrea să se oprească timpul în loc.

-La ce bun să iubești pe cineva, dacă nu ești în stare să-l protejezi?- parcă mi-a dat cu leuca în cap. Vrei să poți ghici continuarea, îți amintești cum poți iubi și defectele celui drag, nu numai calitățile și da, te relaxezi maxim. Singura chestie nasoală e ca trece timpul atât de repede și tu ai vrea să mai stai, să vezi ce se întâmplă cu Anna.

brooklyn-girl.jpg

Fiecare zi ar trebui presărată cu astfel de momente relaxante. În fiecare zi am putea să  ne hrănim și mintea cu lucruri noi de asimilat și cu experiențe noi.

anul-gandirii-magice-joan-didion.jpg

Îți mai recomand cu drag și Anul gândirii magice, a lui Joan Didion. Tot la reducere și ea (dacă ești un soț cel care mă citește, comand-o pentru soția ta!). Este o carte – ATENȚIE, ÎȚI TREBUIE ȘERVEȚELE, DAR MERITĂ- adusă omagiu unui SOȚ, unui mariaj, unor ani petrecuți împreună, la bine și la rău, după cum ea spune. Vorbește despre iubire necondiționată, dăruire și rezistență de sine. Despre durere, pierdere, traumă. Echilibru și dorință. Memorie și dragoste rămasă după moartea  bruscă a partenerului perfect în imaginea ei. Citind-o, te emoționezi, simți că poți trece de fleacurile cotidiene care nu contează, trebuie să te ții tare și îți vei regândi clar sentimentele. Pentru că vei conștientiza puterea lui AICI ȘI ACUM. Oamenii sunt și mâine nu mai sunt. Și magia feelingului, relației, dăinuie orice ar fi.

Îți mulțumesc că m-ai vizitat și astăzi,

be a free spirit!

Mama lui Guguță

De suflet

Părinții mei

Cei care îmi repetă zilnic cât le-am binecuvântat viața.

Cei care îmi arată în fiecare oră cum lumea lor se învârte altfel, acum.

Cei care au înțeles, alături de mama Scheiner, de superNana și superPadre la maternitate, cât vreau să trăiesc, că pot și o voi face. Cei care nu au renunțat, au fost siguri de mine și care m-au luat de mână, zi de zi.

Am fost un copilaș prematur… și știți voi, cei din urmă sunt cei dintâi.

Ei sunt cei binecuvântați de mine, cei care îmi demonstrează întotdeauna cum sunt de pregătiți să fie în spatele meu mereu.

Cei ale căror priviri îmi arată zi de zi cum voi găsi toată viața răspunsurile la întrebările mele; cei care îmi arată dragostea și drumul.

Atât de simplu !

DSCN1791

De suflet

Oprește-te ! O secundă.

Da, știu, ești foarte obosită astăzi. Nu ai niciun chef de nimic. Ești obosită încontinuu și ți se pare că alte mame de le vezi prin oraș, sunt mereu fresh, luminoase, aranjate. Bine, nu toate, dar majoritatea, cam așa. Te și gândești cum Dumnezeului procedează, ah, cu siguranță ele au pe cine se baza mereu- bunici, mătuși, tătici etc. Doar că ele -poate- nu au parte de oameni care să știe cum să le ajute, cum să le îmbrățișeze și sprijine. Nu te mai compara. Numai tu te poti crește în sufletul tău, nu comparația cu alte mămici.

Copilul te strigă, te aleargă. Ești copleșită. Astăzi vrei pace și liniște. Vrei doar o jumătate de oră pentru tine. Copilul are însă, așteptări mari de la mămica lui. Pentru el ești lumea lui întreagă. Nu-i pasă de oamenii fugari prin lumea voastră, de experiențele tale supărătoare care te cuprind ca buruienile – oprește-te! Nu porni o luptă inutilă cu fleacurile cotidiene. Împarte-te un pic, astfel încât să-ți ajungi și ție. Doar o secundă. Fii SELECTIVĂ și mergi mai departe. Că doar ai pornit pe drumul de mamă cu toată încrederea.

Te înțeleg perfect, știu prea bine cum este. Parcă ai uitat cum să trăiești. Poate simți că îți pierzi identitatea și ești catalogată doar prin statutul de mămică. Poate nu-i asta, ci doar simți că vrei un pic de pauză și atât. Nu ai cu cine să-l lași și nici nu ai putea. Sau poți, dar nu te lasă inima. Știi ceva, viata ti-a dat ocazia să ai ceea ce ți-ai dorit. Spun că e suficient. Dorește-ți să ai parte de sănătate, drum bun și lin în viața copilului tău și uiți de oboseli.

Amintește-ți cum ți-ai privit copilul, prima dată când l-ai văzut. Cu bucurie, imensă bucurie. Ai descoperit în tine lucruri pe care nu le știai și ai găsit de o mie de ori răbdare, putere și blândețe. Oprește-te, doar o secundă. Ești valoroasă și ești IUBITĂ.

Nu te mai simți vinovată. Esti obosita. Orice mamă are reale motive să se simtă astfel. Doar atât te rog: nu te mai culpabiliza (îmi repet totodată, și eu însămi). Căci mâine-le ăsta poate nu mai este ca azi. Nimeni din jurul tău nu îți este dușman, nici măcar timpul.

Dormim prost, știu așa de bine (azi-noapte simțeam că leșin de somn și abia mă mai țineam pe picioare, iar puiul era chinuit de durerea erupției caninilor) facem totul pe repede înainte, suntem amazoane și super women. Ești obosită ca naiba, deși ai un copil cuminte care doarme noaptea. Sau nu-l ai liniștit, și atunci îți vine să-ți iei toate câmpiile, apoi îți pare rău. Mica mogâldeață depinde de tine total! Iar tu poți. POȚI. Dimineața, oricum, ai observat că prinzi energie dublă 😀

Vreau să știi că mie îmi pare rău că nu te mai regăsești. Te înțeleg și te felicit. Te încurajez și îți spun: hai că mai poți un pic. Adu-ți aminte, când ai aflat că ești însărcinată, cum ți-ai cuprins burtica, ai mângâiat-o și ai jurat ca-l vei proteja întotdeauna. Începe cu tine. 10 minute, o jumătate de oră, o oră pe zi. Hai că poți. Respiră, trage aer – da, iarăși!- și oprește-te. O secundă.  Pentru că ești curajoasă, da.

Muzică, un pahar de vin sau bere, o oră de sală, o carte bună. Clișee atât de urgente! Mai ales când îți este imposibil să faci lucrurile bine, că -deh-ai două mâini stângi. Ia ghici ce?! Nu ești singură, nici singura. N-ai două mâini stângi, ai conștiința DE MAMĂ.

Greșelile programului pe care-l percepi ca fiind de sclavă casnică, inerente statutului, sunt doar temporare. Nu sunt greșeli, este asumare de sine, de rol, este străduința TA. Este încercarea de a face totul cât mai bine – măcar de acest lucru să fii MÂNDRĂ! Uite, când scriu, parcă și eu mă ambiționez și prind energie. Căci tare bine te mai înțeleg.

Nu, draga mea, nu ne jertfim sufletul și nici felul de a fi. E o prostie să gândești așa. Iar dacă tu nu te iubești pe tine, apoi cum vrei să-ți mai placă ceea ce faci? Ia situația ca atare, ești MAMĂ. Copilul tău, minunea ta, își amintește dragostea de mamă, nu lucrurile perfecte. Își amintește cum ești pregătită să fii în spatele lui întotdeauna. Nu-și amintește dorința ta de a-l lăsa o oră și cu alți membri ai familiei, supararea ca nu ai reusit 20 de lucruri, ci fericirea ta când îl privești și îmbrățișezi.

Hai că poți. Dă-ți întâlnire cu tine, în ziua cutare și la ora cutare. Ca și cum te-ai programa la medic sau altundeva. Și atunci vei putea face ca o oră să fie a ta. Ca să te consolez, mie nu îmi e dor de amintirea vieții dinainte, cât de libertatea singurătății. Deși înainte mă simțeam goală în suflet, îmi lipsea ce vedeam la alții.

Conștientizezi abia din faptul trăit. Nu regreți nimic, ești fericită de copil, deși nefericită de lipsa timpului. Ia stai un pic, ce-ti impui atâtea limite? Ia totul ca atare. Chiar și când nu reușești să te potrivești cu altă mămică la program, să ieșiți împreună. Poate e momentul ca astăzi, plimbarea voastră împreună să vă aducă o descoperire nouă și o abilitate nou învățată, a micii tale bucurii.

Fii recunoscătoare Celui de Sus, vieții și familiei. Problemele vor exista mereu, dar copilăria minunii tale, NU.

De ale mamelor

Analizele din sarcină

Încerc să-mi amintesc cât mai corect din analizele făcute de mine, începând din primul trimestru de sarcină, mi-am consultat și dosarul.

Desigur, la fiecare sarcină și femeie, se personalizează și în funcție de problemele ei medicale, istoric, necesități etc. Per general, sunt multe uzuale și lor li se adaugă opționalele.

ATENȚIE: VARIAZĂ ÎN FUNCȚIE DE RECOMANDAREA MEDICULUI, DE SARCINĂ ȘI DE FEMEIE. Eu doar informez despre uzuale, ca idee. Trebuie să știți că nu toate analizele recomandate în sarcină sunt suportate de Casa Națională de Asigurări de Sănătate, iar câteva dintre analizele nedecontate sunt destul de scumpe, dar necesare.

Primul test făcut a fost analiza care să-mi confirme sarcina, analiza Beta HcG. Primul control medical l-am făcut la 6 săptămâni – aflasem cu 2 săptămâni în urmă și a durat programarea și să ajung la doctorul meu la București, incluzând o ecografie transvaginală pentru confirmarea instalării sarcinii, pentru a mă asigura că este normală, nu extrauterină șibcă îi bate inima bebelușului.

Lista primului set de analize:

  • determinare RH și grupa de sânge
  • analize uzuale de sange (glicemie, hemoleucogramă cu formulă leucocitară, Hb, Ht, indici eritrocitari)
  • hematologie (timp de protrombină Quick, timp de tromboplastină etc)
  • analiza biochimică a sângelui (glucoză serică,  TGO, TGP, uree, creatinină, acid uric, glicemie, calcemie, proteinemie etc)
  • profil de coagulare APTT
  • imunologie și serologie (serologia hepatitelor B și C, anticorpi Citomegalovirus , anticorpi rubeolă, anticorpi toxoplasmoză, testare  Listeria, testare Chlamydia, – tip IgM si IgG la majoritatea
  • markeri virali, de sânge, markeri endocrini etc
  • testul Babeș-Papanicolau
  • test Torch (testare virus herpetic, testare gonoree, testare pentru sifilis, testare HIV etc)
  • examen urină

Se adaugă analize în funcție de starea de sănătate a mamei și fatului: biopsie de vilozități coriale sau amniocenteza. Te ia cu capul cînd le citești, dar medicul știe foarte bine ce are de făcut și ce să-ți recomande. Tu trebuie doar să ai o idee.

Grupa de sânge și Rh-ul este un test pe care îl faci pentru a se constata o eventuală incompatibilitate între tine și partener, și pentru a hotărî următorii pași. Hemoleucograma reprezintă o analiză a sângelui matern care poate semnala existenţa unor  infecţii sau a altor afecţiuni care să interfereze cu buna dezvoltare a sarcinii. Sumarul de urină analizează existența sau inexistența semnalelor unei infecții urinare.Glicemia, transaminazele hepatice, ureea, creatinina, acidul uric, analizate împreună cu datele din hemoleucogramă și cele din sumarul de urină, pot duce la identificarea anumitor anomalii funcționale la nivelul unor organe sau sisteme.

Testele LUES, VDRL, Ac anti HIV, Ag HBS (sifilis, HIV, hepatita B și C, etc) sunt specifice pentru bolile cu transmitere sexuală care, depistate, în mare parte, pot afecta grav fătul. În funcție de rezultat se poate stabili conduita ulterioară și metoda prin care vei naște. Testul TORCH nu este obligatoriu (eu am preferat să-l fac) dar este recomandat de majoritatea medicilor deoarece detectează o serie de boli grave care se pot transmite la făt, precum toxoplasmoza, sifilisul, varicela, zona zoster, HIV, hepatita B, rubeola, cytomegalovirus sau herpes simplex .Toate aceste teste de mai sus se fac în general în săptămânile 8-9 de sarcină.

Efectuezi (undeva dupa 11 și până la 14 săptămâni) SCREENINGUL FETAL, o analiză numită dublu test, folosit pentru descoperirea oricăror anormalii cromozomiale ce pot apărea la concepție, precum sindrom Down, sindrom Edwards, fibroză chistică, malformații cardiace, boala Tay Sacs sau spina bifida, ori altele. Testul constă în corelarea nivelului anumitor hormoni specifici sarcinii (beta HCG, PAPP-A) din sângele matern cu anumiți parametri fetali ecografici (de ex. Translucența nucală) și clinici ai mamei (vârstă, înălțime, greutate, tensiune arterială, istoric medical etc.).

Eu NU l-am făcut, am preferat direct test genetic care se face și este cel mai relevant între 11 și 16 săptămâni (scump dar am vrut să fiu liniștită, are o rată 99,9 %) cu prelevare sânge matern la un laborator genetic și analiză directă ADN fetal. Astfel, am știut mult mai devreme ca și vârstă a sarcinii, dinaintea ecografiei, că este băiețel și că este totul în regulă.

 În al doilea trimestru de sarcină urmează:

-triplu test (săptămâna 17 de sarcină), în general dacă nu ai făcut dublu test, care are aceeași funcție ca analiza dublu test

-sumar de urină pentru verificarea nivelului de glucoză sau proteine în urină, lucru ce poate indica o anemie de sarcină

-test de toleranță la glucoză, ce poate detecta diabetul gestațional – FOARTE IMPORTANT

-ecografia de morfologie fetală de trimestru II

În al treilea trimestru, reiei toate analizele de sânge și umarul de urină. Faci testul pentru Streptococ de tip B ce presupune recoltarea de secreții din vagin. Dacă rezultatul acestui teste este pozitiv, se recomandă tratament cu antibiotic și repetarea testul peste alte 2 săptămâni. Streptococul de tip B se poate transmite fătului la naștere dacă ajunge infecția în uter și poate provoca infecții severe și complicații la bebeluși. Se urmărește tensiunea arterială, greutatea, poziția și înălțimea uterului, ritmul bătăilor cordului fetal.

Poate cea mai importantă analiză a acestui trimestru este ecografia morfologică, care se efectuează în preajma celei de-a 20-a săptămâni de sarcină și reprezintă o analiză amănunțită a părților fetale, a prezenței organelor fetale, o analiză a formei și structurii acestora și o analiză a fluxului sanguin care irigă placenta. Pentru că medicul va sta foarte concentrat și va analiza minuțios toate aceste aspecte, tu vei avea timp din belșug să-ți privești copilul, să-l analizezi și să-l asculți. Nu uităm și de screeningul morfofetal de trimestru 3.

Să fiți sănătoase și liniștite,

vă pupă mama lui Guguță.

NOTĂ:

Sursele: dosarul meu, dar și :

 

Din viață

Gândul amar de dimineață

Aseară, cu Guguță la plimbare, prin centrul orașului nostru.

Eu eram ruptă de obosită, știți voi, o zi cu gătit pt noi, pregătit și papa la copil, trebușoare casnice, căldură mare , lipsă de chef și dor de o piscineală și un cocktail… dar  fresh-pe repede înainte la Guguță și programul lui.

Oprim într-un Carrefour, Guguță fericit , uită să-și  ronțăie mărul (cum face el când vede oameni noi sau intrăm undeva, de bucurie și curiozitate): AAAAAAA, dând din mâini către mine. Un fel de a ,,vorbi” pe limba lui și de a se manifesta în fața a ceva nou.

Se uită apoi la o doamnă din fața noastră care se întorsese deranjată către noi, cu sprânceana stângă ridicată, copilul flutură mâna către ea chițăind bucuros (tai-tai sau salut – cum l-am învățat) și apoi și mai tare, răspicat: AAAAAAA -DA-DAAAAAAA-AAAA și apoi râde. Instantaneu se uită cu toții la noi. Omul de la securitate râde, dă mâna cu Deiuțu. Cel mic se hlizește în continuare și apoi bate din palme. A învățat de o lună să bată din palme. Casiera râde și ea, –Ce faci, măi copilaș?-, puiul râde și el și dă din mâini și picioare bucuros, în continuare. Doamna respectivă din fața mea se uită și mai chiorâș, îmi auncă o privire dezaprobatoare și apostrofatoare și se întoarce cu spatele.  Am rămas cu gura căscată. Copilul, cu mâna-n aer. Sper că nu are nepoți! Sper degeaba !

Copilul, zâmbind în continuare către ea, și mai tare: aaaaaa, abbbbaaaaaaa baaaaaa! Inutil să menționez că doamna avea o bluză înflorată și colorată și niște mărgele voluminoase și mai colorate, păr platinat și ruj roșu… cred că asta l-a atras pe el. Doamnă cam pe la 60 de ani, dar cu chip asprit și gura fixată într-un rictus de expresie rigid. Femeia se mai uită o dată la mine, tare urât și îmi zice: ce să-i faci, fără educație. Și ne întoarce spatele la loc.

Am înghețat instantaneu. Am zis că văd negru. Îmi simțeam lacrimile-n ochi – da, m-a durut! De unde și până unde etichetarea directă și o judecată malițioasă? Cu ce îi greșisem eu sau un copil nevinovat,care nici măcar nu făcea gălăgie continuă? Dacă nu eram într-un loc public cu atâția oameni, și eram noi două pe stradă, i-aș fi replicat. Și încă usturător. De acord, viața ne dă și cu leuca în cap și, ca atare, ne purtăm urât cu cei din jur. Totuși…! Putea să tacă și să întoarcă spatele. Mă și vedeam ca-n Ally McBeal, apucând-o de păr și ciufulind-o nițel. Dar așa, pe silențios, cu niște pamperși în rujul acela, de să-i zboare fulgul. Glumesc, desigur, fac haz de necaz.

M-am abținut cu greu, mă făcusem curcubeu la față, îmi ardeau urechile, copilul fericit în continuare, ronțăia lanțul de la suzetă și se așezase cuminte pe spate, privindu-ne curios. Foarte atent și la mine, mama lui (asta m-a făcut să rămân calmă, știu perfect ce exemplu îi transmit și îi dau). Îmi văd de cumpărăturile mele și îmi aștept rândul, mângâind copilul pe creștet. L-am pupat. Ieșiseră ghearele de leoaică din mine. Ce m-a liniștit la inimă, au fost privirile casierei, omului de la securitate și ale domnișoarei din spate care a venit și i-a zâmbit puiului, iar mie mi-a aruncat privirea de -Nu lua în seamă-.

O chestie atât de banală, dar care relevă o mare problemă a societății de ASTĂZI.Ne îngrijorăm că cei din jur nu ne ascultă cu adevărat şi nu au încredere în noi, dar nu ne îngrijorăm deloc de ceea ce văd ei la noi?! De ceea ce transmitem noi? Sau de ceea ce vede lumea întreagă la noi, în orice situație și oriunde, în funcție de conjunctură? Ca să primești de la viață, trebuie să dăruiești tu întâi, mie îmi este foarte clar încă de la majorat.

Mda, știu, viața este grea, oamenii ne fac multe, bolile sunt cruci grele, dezamăgirile sunt multe… dar când am uitat să privim în jur cu toleranță, înțelegere, când am uitat să ne bucurăm de privirea și exclamația bucuroasă ale unui copil ? Când am uitat să oferim feedback / empatie? Ba chiar, să te bucuri de manifestările  unui copil  care nu te cunoaște și nu se sperie  ? Mie – și mi se întâmplă des, nu numai de când sunt mamă- îmi merge la inimă o astfel de reacție sinceră a unui pui mic. Mă înveselește, mă bucură, mă înseninează. Mai ales cu atâta durere pe lume, atâția copii necăjiți… știu perfect ce văd la serviciu.

Le spunem oamenilor, în general, că iertăm totul când, de fapt, nu uităm nimic. Unde nu este respect în propria ta viață, față de tine și de tot ceea ce ai trăit, când nu mai ai niciun dram de înțelegere față de o situație nevinovată cu un copil mic, nu este nici dragoste sau şansă în viața ta. Unde nu-s acestea, nu-i niciun motiv să mai crezi în viață. Dar e și pentru că nu mai vrei tu, nu că nu ai mai putea.

Doamnă, nu urlă în dumneavoastră nesimțirea. Urlă incapacitatea de a mai vedea în jur, de a mai simți firescul și naturalețea, de a dărui și a primi. Urlă trecutul și durerea, dar mai rău urlă neputința unor ochelari de cal. Eu am trecut peste, dumneavostră nu veți depăși niciodată granițele unor vremuri demult apuse și ale unor prejudecăți stigmatizatoare inutil. Aceasta-i moștenirea pe care o lăsați familiei dumneavoastră. Regretele și refuzul. Nu, nu vă judec, v-am iertat. Pierderea este a dumneavoastră, nu a mea.

Constat doar și îmi pare rău că v-ați pierdut bândețea.

De suflet

Cherie, cu accent pe primul ,,e” :-P

UPDATE, o zi mai tarziu : mi-a scris Cherie. Redau:

,,Hai, ca am retrait momentele de atunci si am ras cu pofta, dinnou
Ai uitat sa mentionezi cat m-ai imbarbatat cand plangeam de rupeam, cum faceai ditamai efortul sa ajungi pe marginea mea de pat ca sa ma iei de mana si sa imi spui ca va fi bine. Ma uitam cum vii spre mine, alba la fata, dar cu o ambitie fantastica sa fii acolo langa mine, ma gandeam ca daca pici pe drum, naiba m-a luat ca abia daca reuseam sa ma dau jos din pat,daramite sa te culeg de pe podea. Ai omis sa spui cum exersai datul jos din pat ca sa ajungi la Guguta si cand te prindeau asistentele te certau si te puneau la loc in pat. Cum ai strans toate asistentele de pe sectie ca tot neascultatoare ai fost si te-ai dat jos si ai picat la un moment dat (doamne ce spaima am tras).
Cum veneai cracanata de durere langa mine sa ma ajuti sa imi schimb pijamaua ca singura nu puteam. Cum strigai carnati de plescoi (stii tu de ce :))) ) si multe altele. Pfuu, multe am facut in 4 zile. Nebuno, ai fost norocul meu acolo! Prietenuta mea cu care vorbesc zilnic ca si cand ne stim de o viata, nu stiu cand a trecut un an, multumesc pentru surpriza asta frumoasa si abia astept sa ne revedem la mare cu baietii nostri minunati si sa radem si sa mai povestim de toate. 🤗😘🤗”

Iata-ne si pe noi doua, in acea dimineata de 17 mai 2016.

19578172_1544031915648513_1874071213_n

*******

Ioana.

Pe Ioana am cunoscut-o în dimineața nașterii mele. Ajunsă în camera aceea cu emoții, de monitorizare a mișcărilor fetale și nu numai (o procedură-standard obligatorie înainte de naștere, nu știu dacă peste tot, dar la spitalul unde am născut, da), unde erau două paturi, unul ocupat deja de o mămică frumoasă, brunetă, păr lung, creolă, ochi mari și foarte speriată.

M-au pus pe pat, voiam să vorbesc cu ea, nu puteam. Ioana se uita și ea, din când în când, la mine. Ne zâmbeam, dar nu ne-am zis nimic. Niciuna. Mor de ciudă și acum că nu am fost în stare să ne facem și noi două o fotografie în cele 4 zile petrecute împreună.

Da, 4 zile. Momentul intersectării cu Ioana, nu mi-l amintesc prea bine, eram terminată de frică și emoție pentru puiul meu, v-am mai spus că a fost o întreagă tevatură cu nașterea mea. Dar momentul în care Ioana mi-a aruncat o privire cu subînțeles, ieșind amândouă din acea cameră, întai ea și apoi eu, mi-a rămas definitiv pe inimă.

Ne cunoșteam de o viață fără să ne fi văzut vreodată. Am știut atunci că și ea avea probleme, mă trec fiorii și acum când scriu, și că-mi înțelegea -doar din priviri- suferința.  Ioana avea ochii înecați în lacrimi, îi tremura bărbia și puțin a lipsit să nu-mi dau și eu drumul. Pe hol (aveam să aflu după), soțul ei făcea potecă împreună cu mama lui. Alături de al meu și de mama.

Era îmbrăcată într-o bluziță superbă navy dungată, alb -albastru închis  (ce ciudat cum momentele traumatizante nasc amintiri minunate) și niște pantaloni sport negri. Mi s-a părut minunată, m-am și gândit, naște un bebe creolin cu ochii mari și pătrunzători.  I-am aruncat privirea de ȘTIU, ÎNȚELEG- , am zâmbit (Ioana, îți amintești?). Vă spun eu, nimic nu e întâmplător, da, clișeul clasic dar real. Visul meu a devenit unul singur, titular, fără ediții revizuite, unde cei dragi nu-s deloc trecători prin lumea mea, ci statuați definitiv.

Fiecare om pe lumea asta are atâtea de spus și arătat. Că dai nas în nas cu unele persoane exact când îți e mai rău, cu siguranță înseamnă ceva pentru viitor. Pentru că, pentru fiecare viața poate fi iubire. Să dai viață sau să o întâlnești poate fi  sacrificiu, bucurie sau o simplă existență. DAR ÎMPARȚI momentul. Și faptul că îl împarți, că persoana înțelege, că -în sala aia albă și rece- mai e cineva ca tine, te face să nu te mai simți atât de singură. Sacrificiile anilor vin și din teama noastră de asumare a vârstei, dar și din experiențele bruște, așa cred pe deplin. Ei bine, nu mi-a mai fost frică. Îi era ei mai frică decât mie și, cumva, m-am mai întărit.

Când ne uităm uneori, unii la alții… în cele mai neașteptate momente, în timp ce gândurile devin gesturi nerostite și dorințe netrăite încă, prea puternice pentru a fi arătate vreodată.. știi. N-ai nevoie nici de cuvinte. Știi cum nu ești singură, deși ai vrea soțul sau mama de mână. De am fi noi însene mereu, timpul ar avea glas.

Ioana fusese programată la prima oră dar, pentru că am fost o urgență, m-au băgat prima, era ora 8.12 când m-au dus la sala de operații. La 9 și jumătate – mi-a spus asistenta- mi l-au pus pe pui în brațe (născut la fix 9.22 – am știut -ulterior- după foița informativă din pătuțul lui bebe), iar la ora 16 eram -deja- în rezerva mea dublă, celălalt pat nefiind încă ocupat. Ioana a născut la o oră după mine. În salon a apărut muuult mai târziu de cele 6 ore standard post-operator, am înțeles că a avut reacții și stări post-operatorii mai dificile. Trebuie să știți că, dacă nu îți simți picioarele în 6 ore post-operator- te mai țin acolo sub observație. Era 11 noaptea când au adus-o în salon , am privit-o și m-am bucurat că mi-au adus-o colegă de salon pe fata cu care mă întâlnisem de dimineață – privirea aceea și momentul ne împrieteniseră pe viață – și am știut că va fi puțin mai dificil pentru ea, din punct de vedere al răului fizic.

A doua zi după naștere fac ochi pe la 7 – mai mult din cauza mișcărilor asistentelor. Ioana era trează deja, ne zâmbim și primul lucru pe care o întreb: când mâncăm?!

Holbează ochii la mine .. mă uit curioasă și atentă să văd dacă zice ceva – și ne punem pe râs. Din acela cu dureri și icnete, mai scălâmbăit și strâmbat, dar râs. Vin asistentele, schimbă perfuziile, hai și cu grijă la cateterele din spatele meu și al Ioanei, ei îi mai bagă un calmant, eu refuz, ele pleacă. Eu mă pun pe butonat telecomanda patului și greșesc butonul. Apăs butonul trei și patul ia poziție de scaun. M-am chircit de durere, am înjurat. Mațele îmi ghiorțăiau și mi-era foame. Groaznic de foame. Ioana mă privea ostentativ și cu semne de zâmbet. Probabil își zicea că-s vreo nebună aterizată la etajul nașterilor. Între timp, nimeresc butonul corect, patul meu ia poziție de șezlong ușor înclinat și ma cuibăresc frumos. Nu înainte să mă asigur că, din poziția mea, o văd bine pe Ioana. Asistentele strânseseră și paravanul despărțitor dintre paturile noastre (noi două față în față)- spre bucuria mea și a Ioanei. Speram că nu-mi trebuie ochelari să văd ce vorbește ea, era destul de în partea cealaltă (atât de spațioase sunt saloanele).

-Ce faci? Sunt Oana. Și te rog să te uiți la mine când vorbești, nu prea aud eu, așa.

-Ioana, îmi pare bine. Ești o drăguță. Mi-e rău.

-Stai liniștită, te înțeleg. Mdea, sunt mai–atipică, așa. Mi-eo foame de lup. Cafea, nimic-nimicuț?

-Ești zăpăcită (râde). Au, mă doare. Mi-a fost foarte rău după operație. Mă simt ca naiba și amețită.

-Îmi pare rău. Nu îmi e rău, dar nici bine nu mi-e.

Între timp, vine mâncarea. Gata, s-a zis cu mâncarea aceea gustoasă din internarea inopinată pre-naștere. Mâncare de regim, așa, ca după operații. Un iaurțel (buuun, mi-a și venit în cap reclama de la Covalact), o farfuriuță de cereale cu stafide (urăsc stafidele, dar de foame, aș fi mâncat și farfuriuța), un pic de urdă, o roșie și o felie de pâine prăjită.

-Doar atâââât?!

-Ia și porția mea, mi-e rău. Îmi vine să vomit, nu pot să mănânc.

De rușine, am refuzat politicos. Dar așa aș fi mâncat și porția ei… N-ajunge că m-au botezat ăștia Dinică Andreea (ocazie cu care am aflat că , în aceeași zi cu mine, mai născuse cineva cu nume asemănător), nici cafea, nici nimic dulce. Daau mesaj mamei să-mi aducă și mie o porție de Desertul lui Guguță (v-am zis eu! între timp m-a prins domnul doctor, mi-a ținut o teorie cât Letopisețul Țării Moldovei și a confiscat desertul – nu aveam voie pentru că m-ar fi balonat, mi-ar fi făcut mai multe și burta mea era -deja-varză) și lui Teo să-mi aducă o cafea cât Casa Poporului. Uitasem complet că regulamentul prevedea să mănânci ce ți se dă și nimic din afară. Tocmai pentru siguranța ta. Doar cafea aveam voie, aveau ăștia și automat pentru cafele. Nu știu ce băgau în ele, dar jur că era cea mai bună cafea.

Între timp sun asistenta să fiu sigură că nu mi-au încurcat și copilul. A zâmbit liniștitor, nu a râs deloc de puerilitatea mea și mi -a explicat cum se înregistrează fiecare copilaș, naștere, timpi, ora, brățărica imediat și alte cele, fiecare în parte, în cea mai mare siguranță.

Privesc ostentativ la supozitoarele aduse de dimineață – întreb tâmp, chiar trebuie?! Ioana râde, da, nu avem ce face. MMM…BIIINE. Se chinuie, cheamă asistenta. Eu reușesc din a treia mișcare- doare. Mă și gândeam cum pot icni în acele momente și dacă îmi crapă operația. Ioana se răsucește pe-o parte, mie îmi curg toate transpirațiile. Oare voi avea de ce să mă țin, dacă mă duc la baie? Ioana icnește de râs printre spasme de durere (OOO, daaa. Bara de prosoape și chiuveta mi-au fost suport de mâini ulterior. Aveau ăștia în baie niște chiloței de plasă de bumbac de unică folosință, tampoane și toate cele -aveam să descopăr mai târziu, cât mă chinuiam la toaletă. Scotoceam în dulapul lor cu nerăbdare de copil – tot trebuia să stau N minute în baie). Deja când ne aduceau asistentele alte supozitoare, era isterie de râs în salon, ne imaginam că suntem în filmele cu nebuni și că facem abonament la hârtie igienică scumpă și parfumată.

Termin de mâncat, mă ridicasem în fund, Ioana mă privea admirativ, cu o expresie chinuită. Îmi rupea inima, mă gândeam cum să o încurajez. Nu i-am povestit nimic de situația mea și a copilului. Revin 3 asistente, una cu copilul Ioanei (mi s-au umplut ochii de lacrimi instantaneu), un băiețel superb, frumos și dulce care gâgâia în somn. Nu l-am auzit, l-am simțit. Ioana cască gura de bucurie, se așează cu ajutorul asistentei, mai bine în pat, uțor în fund și ia copilul în brațe. Începe să-l pupe, să-l mângaie, mustăcește să plângă, eu m-am blocat. Îmi venea să bag capul în pernă și să plâng în hohote. Să plâng și să se oprească timpul în loc. Știam că mie nu mi-l vor aduce, știam că e unde e și că nu am voie decât să-l privesc sau, maxim, să-l iau de mânuță.

Ioana mă privește dulce, al tău unde e?! Ei, are câteva problemuțe, mai durează un pic la noi. Îi pare rău că m-a întrebat, isi dă seama că e ceva serios, apoi se concentrează pe al ei. Îi privesc cu duioșie și in secunda doi mă arunc pe telefon, forțat. Știam că dacă nu-mi ocup mintea, înnebunesc și mor. Era un chin cumplit pentru mine să o văd cu fiul ei în brațe, pupându-l și să nu-l pot atinge și îmbrățișa pe al meu.

Noi, oamenii cu dizabilități transformate în abilități, suntem cei pentru care timpul nu trece la fel, nu trec experiențele, ambiția și nici voința.  Tăria ne e lege. Avem puterea să vrem și încrederea că putem. O știm, de la naștere și toată viața. Aveam, deja, în suflet, și o seninătate de care nu uitam să o transmit mai departe, să mi se vadă și pe chip, o poftă de viață incomensurabilă. Știm ce vrem. Vrem viața, exact așa cum e ea… și vrem să fim. Știu sigur că Ioana m-a ajutat prin simpla prezență, dar și eu pe ea.

Ioana nu știe nici azi că am plâns exact atunci, cu capul în pernă, sub plapumă, pe muțește, când i-au adus copilașul prima dată în salon… mușcam din pernă, să nu m-audă – viața și unele experiențe m-au învățat să plâng cu lacrimi , fără să scot niciun sunet-  va afla acum când citește. Pentru că da, mi-a devenit una din cele mai bune prietene și singura cu care pot vorbi totul despre copiii noștri și nu numai, pe lângă mama mea. Pentru că știe, înțelege, a fost acolo și pentru că am împărțit durerea și bucuria acelor zile.

Ioana m-a văzut râzând. În fiecare zi. M-a văzut plângând de două ori, în rest deloc (Mulțam, Doamne, pentru baie !). Știu că îmi vedea ochii și știa să tacă. Mă îmbrățișa din gând și priviri. Nu de rușine, ce rușine ! Ci de tărie și credință. Ea avea mai multă nevoie de mine, decât eu de ea. Oameni și sentimente și perceperi diferite de situație. Eu trebuia să fiu mult mai tare decât ea, pentru copilul meu, PENTRU CĂ A FOST NEVOIE- și – ca atare- conștiința asta a tăriei și că POȚI-  asta te face și mai tare.

Nu i-am spus niciodată – în acele zile- cât plânge sufletul meu. Mi-am luat valiza de machiaj și m-am apucat să mă aranjez. A zâmbit, zice, ce fain că știi să te faci, zic, te fac și pe tine dacă vrei, dar stai să pot merge. Încă aveam amândouă picioarele anesteziate și nu ne simțeam decât durerile operației. Ne atârnau burțile ca la sacii de cartofi și – inclusiv în pat – resimțeam greutatea. Ea abia dacă a putut mânca în acele zile. Eu haleam totul de ziceai că provin din Somalia. Și aș mai fi mâncat. Nu știu dacă de la consumul psihic, de la faptul că nu îmi mai era deloc greață și nici rău fizic după 9 luni -culmea!- sau de la stresul situației. Iar ASTĂZI, Ioana îmi este alături zi de zi. Prin telefon, prin whats ap, prin facebook și nu numai. Ne vom revedea în vară, la mare.

Mă chinui să mă dau jos singură din pat- parcă mi-a dat careva cu doi bolovani în cap și cu o desagă de pietre la spinare. Mă ia cu leșin și cu cald. Foarte. Nici gând să renunț. Mi-a luat 10 minute- dacă nu mai mult- cu pași de melc și oprire la fiecare jumate de pas- să ajung la baia noastră din salon. Știam foarte clar că, dacă mă mobilizez total chiar și când simt că nu mai pot, voi putea și voi fi bine și eu. O inconștiență totală, acum îmi dau seama, dar atunci așa am simțit. Ioana, admirativ, oooaaau, eu nici în fund. Dar e albă, îi e teamă că pic. Zic, lasă, eu dacă nu mă mișc, o iau razna – alternativă de ocupație ca să nu-mi fugă iar gândul la copil și să plâng. Durerea fizică o atenua pe cea sufletească. Stai cuminte, îmi zice, pici naiba, nu e nimeni cu noi. Ce dracu vrei să fac eu, care nici să îmi iau apă nu pot.  Las-că nu-i nimic- îi arunc bravând (deja nu mai puteam) . Dacă ar fi putut să ajungă la mine, m-ar fi oprit. Mă duc la baie, trece timpul, dau să mă întorc. De la ușă nu mai pot face niciun pas. Vedeam negru, se învârtea camera. Picioarele , ca de plumb. Ai pus-o, gata! Ioana dă să sune la butonul de panică să vină cineva.

Vine soțul ei însă, mă vede, se repede la mine, mă ajută să ajung la pat , bietul cu două plase agatate de mâna cealaltă- gâfâi de cred că se aude până în stradă, mă simt enormă și grea. Mă pune în pat, mă ajută cu pernele, se duce la ea, îi las în pace, între timp îmi revenisem, mă machiasem, vin mama și soțul meu. Nu le spun nimic de mica mea escapadă. La spitalul Regina Maria, ai voie cu aparținătorii la tine în salon de dimineață până seara, spre bucuria și fericirea noastră. Mama mă vede cu ochii roșii, mă ia în brațe- îmi dau lacrimile, îmi mușc limba, dau să înghit. Teuțul meu mă ia de mâini, începe teoria, Hai, fii cuminte, ai auzit ce a zis doctorița, copilul își trage tăria d ela tine, te simte, hai, potolește-te. Mă cumințesc, revin asistentele – de data asta cu o carafă de apă și cu una de ceai pro-lactație.

Beau apă, beau ceai, îmi vine și cafeaua, vin controalele, ocazie cu care se instalează paravanul între noi și ies afară și aparținătorii, apoi Ioana e iar cu soțul, bebelicul lor înapoi la somn la pediatrie, soții noștri fac cunoștință… trec orele, ne povestim cu toții între noi, ne pleacă cei dragi, vine seara.

11 noaptea, tv pornit, ditai plasma, găsește Ioana un amărât de documentar cu reptile. Aveam o mie și una de canale și filme polițiste, muream să văd un film, mi-era o rușine de Ioana să-i cer telecomanda. Ea mai vorbește la telefon, se mai agită, dă să plângă, dau și eu, vai de noi. Printre toate astea, zâmbete, glumițe, icneli. Asistentele, perfuzii, injecții (m-a durut un rahat de injecție mai rău ca toată operația). Calmant pe catetere în spate- direct la locul anesteziei de nu mai simți iar, nimic. Somn de bebeluș.

Astfel au decurs 4 zile cu mine și Ioana. Leșinam de râs din varii motive, ajunsesem să căutăm glumițe deocheate online și ne hohoteam cu lacrimi – de râs și de durere de burtă și operație. Ioana a fost darul meu ca și prezență, de la Dumnezeu în acele zile , nonstop cu mine, nonstop prin aceleași trăiri – cu oarece variații- nonstop cu lacrimi sau bucurie. Am diferit doar la pofta de mâncare, mișcare, rezistență și faza cu bebeii. Dar stările, toanele, crizele, bucuriile, erau aceleași.

Ajunseserăm să ne povestim viețile, nervii, crizele, dorințele, așteptările. O învățam la prostii, gen să mai cerem chiloței unici sau supozitoare, poate și un vin bun, mă învăța să nu-mi mai fie rușine să sun la orice semn, la butonul de panică (am suportat și dureri, am refuzat calmante, voiam luciditate, mi-era rușine să sun și pentru ajutor la baie, pentru schimbat de cămașa, pentru orice mi-ar fi dat prin cap, deși era ceva normal și pentru asta erau ajutoare și buton acolo). A fost un circ și cu butonul acela. Sunam cu îndârjire dar, cum n-auzeam difuzorul, răspundea Ioana pentru mine,  la întrebările lor. Când suni, ți se răspunde de cineva care te întreabă ce ai nevoie, pentru a ști ce să-ți trimită și unde să anunțe (vrei apă, vrei curățenie, vrei copil, vrei calmant, schimbat etc). Se chinuia biata Ioana să le răspundă, cu ochii pe mutra mea schimonosită de râs – mă distra vocea dispecerei (mi-a zis Ioana ce răspundea): da, ce doriți, cu ce vă ajutăm? – și încercam să o imit.

Veneau și rezidenți în controale- forfecam totul. Venea biata tanti de la curățenie zilnic și ieșea leșinând de râs de la noi. Ne rugam de ea să ne mai aducă pungi și de toate. Le ascundeam si ziceam ca nu mai avem. Ne rugam să ne lase măturoiul să mai decorăm salonul. Ziceam că-i pun un scutec în cap, machiez niște ochi și fac păpușă de speriat coțofanele (ne enerva o asistentă de la pediatrie- singura care ne-a enervat și supărat din întreg personalul lor, fiind arogantă, cu nasul pe sus, pițipoancă , fără atitudine profesională și tutuindu-ne, mie chiar mi-a zis, și tu, cu tine ce-i, când naști, woooaw ce burtă ai… de am rămas paf! Ioana se albise la față, ei îi zisese, nu știi tu cum să-l ții, îți arăt eu! – fără pic de bunăvoință- am zis că o batem… Nu am mai reclamat-o căci ne-am zis să nu îi facem rău).

Ziceam că plecăm în vacanță, că doar suntem la hotel. Am fi vrut baloane și alte cele. O țineam în glume și în turuială mai ceva ca la Divertis. Și în plâns, cu rândul.

Reveneau asistentele la noi, ne rugam -în glumă- cu niște reviste, o înghețată, aaa, și niște ciorapi anti- tromboză, poate ne trebuie acasă la serile pasionale cu soții. Și dă-i și râzi. Mergea una la baie, poticnit-chinuit- ciorapii fleoșc în jos – la Ioana, hop-fix -la mine. Hi hi și ha ha. Se terminase pasta de dinți la baie, ceream… râdeam și fără să ne vedem.

Desigur, au fost și momente grele, urâte, cu nervi. Ea cu ai ei, eu cu ai mei, fiecare cu frici și emoții. Dar astea pălesc în fața frumuseții de a avea pe cineva potrivit ție în salon și de a te simți ca la hotel -dincolo de seriozitatea situației. Nu știu dacă am fost compatibilă ca fire cu Ioana, cum se zice. Dar a fost ce trebuia atunci. La fix.

Veneau ai noștri, ne vedeam de discuțiile cu ei, dar apoi tot noi, în lumea noastră. Mă enerva doar, că era mereu trează dimineața, înaintea mea. Ea dormea cu lumină, eu voiam pe întuneric. A găsit o asistentă soluția, aprindea lumina la baie. Mi-a spus Ioana de Bebetei, farmacia, i-am spus de noutăți aparatură bebeluși. Toate nebuniile.

Cherie, îi zice soțul ei. El e Cheri și al mic, minicheri. Trei moace de oameni dulci, deschisi, senini si sinceri, pentru care un nou început, însemna  totul.

 

De ale mamelor

Despre căpușe, insecte, păianjeni și alte ,,minuni”

Mă documentez serios de câteva luni. Am un băiețel de un an și un pic, ieșim zilnic – deși stăm la curte, vreau să-l duc și în comunitate, să socializeze, să cunoască alți copilași, să ne plimbăm, e altceva. A contat mult modul meu de abordare a experienței de mămică și faptul că sunt deschisă și pozitivă (exceptând toanele și oboselile inerente post-nopți nedormite), Guguță este vesel, râde, nu se sperie de oameni, este curios și atras să exploreze, nu am probleme cu el nici la cumpărături, nici la plimbare, nici în fața unor oameni pe care nu-i știe, nici la plimbările cu mașina, nici la piscină sau la zile de naștere etc.

Aseară am fost -ca de obicei- cu Guguță prin centrul orașului. Pentru cine nu știe și nu e ,,de la Brâncuși”, la noi este promenadă cu 2 benzi mari și late, băncuțe, mulți pomișori, verdeață, spațiu pentru copii etc. Copilașii grămadă pe spațiile verzi – m-a uimit totuși, îmbrăcămintea închisă la culoare, piciorușele dezgolite sau doar cu maiou și pamperși pe ei, ori cu multă piele dezgolită. La noi în sud este extrem de cald. Caniculă și aer irespirabil, seara te mai poți plimba, dacă nu apuci de dimineață. Ei bine, eu mă străduiesc să-mi îmbrac băiețelul cât mai subțire și -când NU merg la spații cu verdeață – da, cu cât mai puțină piele acoperită și papucei tip sanda simplă.

Însă, când știu că vom ajunge și la spațiu cu verdeață – deși se presupune că este foarte cald și nu ar fi căpușele la vedere atunci- prefer să-l îmbrac puțin mai acoperit, extrem de subțire. Cu haine vaporoase, toate deschise la culoare și săndăluțe tip papuc pantof cu baretă la gleznă (decupați puțin), din aceia speciali pentru bebe. Prefer să previn, decât să tratez. Am o mulțime de prieteni medici, soțul meu este medic, au tot avut cazuri cu copilași mușcați de căpușe. Da, se ajunge la antibiotic. Pentru cei care nu știu, nu căpușa în sine e periculoasă, ci ce poate transmite ea, deoarece se hrănește cu sânge și nu știm pe ce organism viu a fost anterior, ce microbi a preluat din acel sânge. Cu toții știm de Lyme și borelioză. Dar trebuie să cunoaștem un pic mai multe. Putem.

M-a deranjat vizual o conversație pe un grup de mămici, în care se sfătuiau una pe alta, cu bețe de chibrit, cu benzină, acetonă și altele. Sincer, m-am închinat, așa am ajuns la postarea aceasta. M-am închinat și am beștelit ochii cât cepele. Desigur, cei din mediul rural vor ști mai bine să acționeze și cum să procedeze, decât cei din mediul urban (îi respect de o mie de ori mai mult, sunt și mai deschiși, mai receptivi și obișnuiți să se descurce cu ce au la indemână- am discutat cu multe mămici) și aceasta pentru că sunt mai obișnuiți, le văd mai des, nu se sperie astfel de ușor și înțeleg mai bine astfel de experiențe. Au posibilitatea mai greu să ajungă la un medic. Le iau ca atare și au mai multă experiență cu natura și cu situațiile ei. Dar noi, cei neobișnuiți, și nu pentru că am fi picați din lună sau fandosiți, ci pentru că nu avem tangență și nici ocazii dese pentru astfel de ,,cunoștințe”… Da, știu și că veți spune, ,,până ajung la medic, ce fac, stau așa”?! (Aici e cu două taișuri )

În discuție, era veșnic-clișeistica replică ,,Dar noi când eram mici, cum era? Căci nu erau d-astea”… până la urmă, fiecare alege ce face și cum consideră că este mai bine. Eu, una, prefer să merg imediat la medic, degeaba citesc mult, dacă habar nu am cum să acționez și știu sigur că mi-ar tremura mâinile și mai rău aș face, poate. Îmi este și oroare, și teamă, și chiar nu aș vrea să întreprind o acțiune care să-l necăjească și mai rău pe copil sau care să iște vreo consecință neașteptată. Da, o chestie atâtica de mică.

Aici găsiți un articol extrem de bun despre căpușe, prevenție și profilaxie, acțiune, precum și un clip video în limba engleză, nici eu nu puteam sintetiza mai bine. Mă  mănâncă pielea numai când că scriu, atât m-am gândit la acest aspect !

Am tot găsit online și în farmacii (încă nu am achiziționat nimic, urmează, am lista făcută) tot felul d eproduse împotriva țânțarilor și căpușelor. Unele mai bune, altele mai branduite, altele mai puțin cunoscute. Rămâne la latitudinea fiecăreia ce alege. Am citit și aici, apropo de produsele naturale pe care le putem utiliza (și de ce anume funcționează), am regăsit informații auzite de ceva timp, dar pe care le-am înțeles mai bine acum, mi-am și notat două produse.

Aici , aici și aici am citit despre înțepăturile țânțarilor și insectelor sub o altă formă, o opinie cu aspecte medicale și câteva explicații generale, raportate la alergii. Articolul m-a făcut să-mi amintesc din sfaturile auzite de-a lungul vieții, mai ales în școală și facultate. Am auzit despre cum poți aplica o bucățică de aloe-vera pe înțepături, sau poți folosi geluri / unguente care sunt făcute cu sau din aloe-vera. Iar de pasta de dinți și de oțetul de mere știm cu toții, eu aș prefera să nu le folosesc pe pielea lui Guguță, să nu-i ard pielea (trebuie să mă mai documentez aici). Am auzit și cum poți aplica o pastă din bicarbonat de sodiu amestecat cu apă – poate o să încerc, la urgentă nevoie. Aș prefera să nu fie cazul 🙂 În niciun caz nu o voi face la doar o singură pișcătură de țânțar.

Nu am pomenit de veșnicul Autan, pentru că discuția va naște două tabere: că e ok sau că nu este prea eficient. Încă nu știu, voi încerca și vă voi ține la curent. Atenție, pe fiecare produs pentru copii scrie de la ce vârsă se poate aplica produsul respectiv unui copil. Aici nu continuu discuția momentan – în necunoștință de cauză. Apropo de alergii și de mușcături, câteva diferențe esențiale, regăsite aici.

Ajung și la mușcătura de păianjen, mai rar întâlnită, dar nu imposibilă (beac!). Ferească Dumnezeu !

Singurul sfat pe care îndrăznesc să-l dau, este să mergeți la medic pentru orice nu vi se pare ok. Nu este nicio rușine! Ceea ce am atașat în linkuri, sunt doar articole cu generalități și care ne ajută să înțelegem și ce nu cunoaștem, să ne formăm o idee și să încercăm să prevenim. Desigur, multe situații sunt inerente și cotidiene, de acord.

Să fim sănătoși cu toții și să ne bucurăm cu atenție de vară,

vă pupă mama lui Guguță 😀