De suflet

Părinții mei

Cei care îmi repetă zilnic cât le-am binecuvântat viața.

Cei care îmi arată în fiecare oră cum lumea lor se învârte altfel, acum.

Cei care au înțeles, alături de mama Scheiner, de superNana și superPadre la maternitate, cât vreau să trăiesc, că pot și o voi face. Cei care nu au renunțat, au fost siguri de mine și care m-au luat de mână, zi de zi.

Am fost un copilaș prematur… și știți voi, cei din urmă sunt cei dintâi.

Ei sunt cei binecuvântați de mine, cei care îmi demonstrează întotdeauna cum sunt de pregătiți să fie în spatele meu mereu.

Cei ale căror priviri îmi arată zi de zi cum voi găsi toată viața răspunsurile la întrebările mele; cei care îmi arată dragostea și drumul.

Atât de simplu !

DSCN1791

Advertisements
De suflet

Oprește-te ! O secundă.

Da, știu, ești foarte obosită astăzi. Nu ai niciun chef de nimic. Ești obosită încontinuu și ți se pare că alte mame de le vezi prin oraș, sunt mereu fresh, luminoase, aranjate. Bine, nu toate, dar majoritatea, cam așa. Te și gândești cum Dumnezeului procedează, ah, cu siguranță ele au pe cine se baza mereu- bunici, mătuși, tătici etc. Doar că ele -poate- nu au parte de oameni care să știe cum să le ajute, cum să le îmbrățișeze și sprijine. Nu te mai compara. Numai tu te poti crește în sufletul tău, nu comparația cu alte mămici.

Copilul te strigă, te aleargă. Ești copleșită. Astăzi vrei pace și liniște. Vrei doar o jumătate de oră pentru tine. Copilul are însă, așteptări mari de la mămica lui. Pentru el ești lumea lui întreagă. Nu-i pasă de oamenii fugari prin lumea voastră, de experiențele tale supărătoare care te cuprind ca buruienile – oprește-te! Nu porni o luptă inutilă cu fleacurile cotidiene. Împarte-te un pic, astfel încât să-ți ajungi și ție. Doar o secundă. Fii SELECTIVĂ și mergi mai departe. Că doar ai pornit pe drumul de mamă cu toată încrederea.

Te înțeleg perfect, știu prea bine cum este. Parcă ai uitat cum să trăiești. Poate simți că îți pierzi identitatea și ești catalogată doar prin statutul de mămică. Poate nu-i asta, ci doar simți că vrei un pic de pauză și atât. Nu ai cu cine să-l lași și nici nu ai putea. Sau poți, dar nu te lasă inima. Știi ceva, viata ti-a dat ocazia să ai ceea ce ți-ai dorit. Spun că e suficient. Dorește-ți să ai parte de sănătate, drum bun și lin în viața copilului tău și uiți de oboseli.

Amintește-ți cum ți-ai privit copilul, prima dată când l-ai văzut. Cu bucurie, imensă bucurie. Ai descoperit în tine lucruri pe care nu le știai și ai găsit de o mie de ori răbdare, putere și blândețe. Oprește-te, doar o secundă. Ești valoroasă și ești IUBITĂ.

Nu te mai simți vinovată. Esti obosita. Orice mamă are reale motive să se simtă astfel. Doar atât te rog: nu te mai culpabiliza (îmi repet totodată, și eu însămi). Căci mâine-le ăsta poate nu mai este ca azi. Nimeni din jurul tău nu îți este dușman, nici măcar timpul.

Dormim prost, știu așa de bine (azi-noapte simțeam că leșin de somn și abia mă mai țineam pe picioare, iar puiul era chinuit de durerea erupției caninilor) facem totul pe repede înainte, suntem amazoane și super women. Ești obosită ca naiba, deși ai un copil cuminte care doarme noaptea. Sau nu-l ai liniștit, și atunci îți vine să-ți iei toate câmpiile, apoi îți pare rău. Mica mogâldeață depinde de tine total! Iar tu poți. POȚI. Dimineața, oricum, ai observat că prinzi energie dublă 😀

Vreau să știi că mie îmi pare rău că nu te mai regăsești. Te înțeleg și te felicit. Te încurajez și îți spun: hai că mai poți un pic. Adu-ți aminte, când ai aflat că ești însărcinată, cum ți-ai cuprins burtica, ai mângâiat-o și ai jurat ca-l vei proteja întotdeauna. Începe cu tine. 10 minute, o jumătate de oră, o oră pe zi. Hai că poți. Respiră, trage aer – da, iarăși!- și oprește-te. O secundă.  Pentru că ești curajoasă, da.

Muzică, un pahar de vin sau bere, o oră de sală, o carte bună. Clișee atât de urgente! Mai ales când îți este imposibil să faci lucrurile bine, că -deh-ai două mâini stângi. Ia ghici ce?! Nu ești singură, nici singura. N-ai două mâini stângi, ai conștiința DE MAMĂ.

Greșelile programului pe care-l percepi ca fiind de sclavă casnică, inerente statutului, sunt doar temporare. Nu sunt greșeli, este asumare de sine, de rol, este străduința TA. Este încercarea de a face totul cât mai bine – măcar de acest lucru să fii MÂNDRĂ! Uite, când scriu, parcă și eu mă ambiționez și prind energie. Căci tare bine te mai înțeleg.

Nu, draga mea, nu ne jertfim sufletul și nici felul de a fi. E o prostie să gândești așa. Iar dacă tu nu te iubești pe tine, apoi cum vrei să-ți mai placă ceea ce faci? Ia situația ca atare, ești MAMĂ. Copilul tău, minunea ta, își amintește dragostea de mamă, nu lucrurile perfecte. Își amintește cum ești pregătită să fii în spatele lui întotdeauna. Nu-și amintește dorința ta de a-l lăsa o oră și cu alți membri ai familiei, supararea ca nu ai reusit 20 de lucruri, ci fericirea ta când îl privești și îmbrățișezi.

Hai că poți. Dă-ți întâlnire cu tine, în ziua cutare și la ora cutare. Ca și cum te-ai programa la medic sau altundeva. Și atunci vei putea face ca o oră să fie a ta. Ca să te consolez, mie nu îmi e dor de amintirea vieții dinainte, cât de libertatea singurătății. Deși înainte mă simțeam goală în suflet, îmi lipsea ce vedeam la alții.

Conștientizezi abia din faptul trăit. Nu regreți nimic, ești fericită de copil, deși nefericită de lipsa timpului. Ia stai un pic, ce-ti impui atâtea limite? Ia totul ca atare. Chiar și când nu reușești să te potrivești cu altă mămică la program, să ieșiți împreună. Poate e momentul ca astăzi, plimbarea voastră împreună să vă aducă o descoperire nouă și o abilitate nou învățată, a micii tale bucurii.

Fii recunoscătoare Celui de Sus, vieții și familiei. Problemele vor exista mereu, dar copilăria minunii tale, NU.

De suflet

Cherie, cu accent pe primul ,,e” :-P

UPDATE, o zi mai tarziu : mi-a scris Cherie. Redau:

,,Hai, ca am retrait momentele de atunci si am ras cu pofta, dinnou
Ai uitat sa mentionezi cat m-ai imbarbatat cand plangeam de rupeam, cum faceai ditamai efortul sa ajungi pe marginea mea de pat ca sa ma iei de mana si sa imi spui ca va fi bine. Ma uitam cum vii spre mine, alba la fata, dar cu o ambitie fantastica sa fii acolo langa mine, ma gandeam ca daca pici pe drum, naiba m-a luat ca abia daca reuseam sa ma dau jos din pat,daramite sa te culeg de pe podea. Ai omis sa spui cum exersai datul jos din pat ca sa ajungi la Guguta si cand te prindeau asistentele te certau si te puneau la loc in pat. Cum ai strans toate asistentele de pe sectie ca tot neascultatoare ai fost si te-ai dat jos si ai picat la un moment dat (doamne ce spaima am tras).
Cum veneai cracanata de durere langa mine sa ma ajuti sa imi schimb pijamaua ca singura nu puteam. Cum strigai carnati de plescoi (stii tu de ce :))) ) si multe altele. Pfuu, multe am facut in 4 zile. Nebuno, ai fost norocul meu acolo! Prietenuta mea cu care vorbesc zilnic ca si cand ne stim de o viata, nu stiu cand a trecut un an, multumesc pentru surpriza asta frumoasa si abia astept sa ne revedem la mare cu baietii nostri minunati si sa radem si sa mai povestim de toate. 🤗😘🤗”

Iata-ne si pe noi doua, in acea dimineata de 17 mai 2016.

19578172_1544031915648513_1874071213_n

*******

Ioana.

Pe Ioana am cunoscut-o în dimineața nașterii mele. Ajunsă în camera aceea cu emoții, de monitorizare a mișcărilor fetale și nu numai (o procedură-standard obligatorie înainte de naștere, nu știu dacă peste tot, dar la spitalul unde am născut, da), unde erau două paturi, unul ocupat deja de o mămică frumoasă, brunetă, păr lung, creolă, ochi mari și foarte speriată.

M-au pus pe pat, voiam să vorbesc cu ea, nu puteam. Ioana se uita și ea, din când în când, la mine. Ne zâmbeam, dar nu ne-am zis nimic. Niciuna. Mor de ciudă și acum că nu am fost în stare să ne facem și noi două o fotografie în cele 4 zile petrecute împreună.

Da, 4 zile. Momentul intersectării cu Ioana, nu mi-l amintesc prea bine, eram terminată de frică și emoție pentru puiul meu, v-am mai spus că a fost o întreagă tevatură cu nașterea mea. Dar momentul în care Ioana mi-a aruncat o privire cu subînțeles, ieșind amândouă din acea cameră, întai ea și apoi eu, mi-a rămas definitiv pe inimă.

Ne cunoșteam de o viață fără să ne fi văzut vreodată. Am știut atunci că și ea avea probleme, mă trec fiorii și acum când scriu, și că-mi înțelegea -doar din priviri- suferința.  Ioana avea ochii înecați în lacrimi, îi tremura bărbia și puțin a lipsit să nu-mi dau și eu drumul. Pe hol (aveam să aflu după), soțul ei făcea potecă împreună cu mama lui. Alături de al meu și de mama.

Era îmbrăcată într-o bluziță superbă navy dungată, alb -albastru închis  (ce ciudat cum momentele traumatizante nasc amintiri minunate) și niște pantaloni sport negri. Mi s-a părut minunată, m-am și gândit, naște un bebe creolin cu ochii mari și pătrunzători.  I-am aruncat privirea de ȘTIU, ÎNȚELEG- , am zâmbit (Ioana, îți amintești?). Vă spun eu, nimic nu e întâmplător, da, clișeul clasic dar real. Visul meu a devenit unul singur, titular, fără ediții revizuite, unde cei dragi nu-s deloc trecători prin lumea mea, ci statuați definitiv.

Fiecare om pe lumea asta are atâtea de spus și arătat. Că dai nas în nas cu unele persoane exact când îți e mai rău, cu siguranță înseamnă ceva pentru viitor. Pentru că, pentru fiecare viața poate fi iubire. Să dai viață sau să o întâlnești poate fi  sacrificiu, bucurie sau o simplă existență. DAR ÎMPARȚI momentul. Și faptul că îl împarți, că persoana înțelege, că -în sala aia albă și rece- mai e cineva ca tine, te face să nu te mai simți atât de singură. Sacrificiile anilor vin și din teama noastră de asumare a vârstei, dar și din experiențele bruște, așa cred pe deplin. Ei bine, nu mi-a mai fost frică. Îi era ei mai frică decât mie și, cumva, m-am mai întărit.

Când ne uităm uneori, unii la alții… în cele mai neașteptate momente, în timp ce gândurile devin gesturi nerostite și dorințe netrăite încă, prea puternice pentru a fi arătate vreodată.. știi. N-ai nevoie nici de cuvinte. Știi cum nu ești singură, deși ai vrea soțul sau mama de mână. De am fi noi însene mereu, timpul ar avea glas.

Ioana fusese programată la prima oră dar, pentru că am fost o urgență, m-au băgat prima, era ora 8.12 când m-au dus la sala de operații. La 9 și jumătate – mi-a spus asistenta- mi l-au pus pe pui în brațe (născut la fix 9.22 – am știut -ulterior- după foița informativă din pătuțul lui bebe), iar la ora 16 eram -deja- în rezerva mea dublă, celălalt pat nefiind încă ocupat. Ioana a născut la o oră după mine. În salon a apărut muuult mai târziu de cele 6 ore standard post-operator, am înțeles că a avut reacții și stări post-operatorii mai dificile. Trebuie să știți că, dacă nu îți simți picioarele în 6 ore post-operator- te mai țin acolo sub observație. Era 11 noaptea când au adus-o în salon , am privit-o și m-am bucurat că mi-au adus-o colegă de salon pe fata cu care mă întâlnisem de dimineață – privirea aceea și momentul ne împrieteniseră pe viață – și am știut că va fi puțin mai dificil pentru ea, din punct de vedere al răului fizic.

A doua zi după naștere fac ochi pe la 7 – mai mult din cauza mișcărilor asistentelor. Ioana era trează deja, ne zâmbim și primul lucru pe care o întreb: când mâncăm?!

Holbează ochii la mine .. mă uit curioasă și atentă să văd dacă zice ceva – și ne punem pe râs. Din acela cu dureri și icnete, mai scălâmbăit și strâmbat, dar râs. Vin asistentele, schimbă perfuziile, hai și cu grijă la cateterele din spatele meu și al Ioanei, ei îi mai bagă un calmant, eu refuz, ele pleacă. Eu mă pun pe butonat telecomanda patului și greșesc butonul. Apăs butonul trei și patul ia poziție de scaun. M-am chircit de durere, am înjurat. Mațele îmi ghiorțăiau și mi-era foame. Groaznic de foame. Ioana mă privea ostentativ și cu semne de zâmbet. Probabil își zicea că-s vreo nebună aterizată la etajul nașterilor. Între timp, nimeresc butonul corect, patul meu ia poziție de șezlong ușor înclinat și ma cuibăresc frumos. Nu înainte să mă asigur că, din poziția mea, o văd bine pe Ioana. Asistentele strânseseră și paravanul despărțitor dintre paturile noastre (noi două față în față)- spre bucuria mea și a Ioanei. Speram că nu-mi trebuie ochelari să văd ce vorbește ea, era destul de în partea cealaltă (atât de spațioase sunt saloanele).

-Ce faci? Sunt Oana. Și te rog să te uiți la mine când vorbești, nu prea aud eu, așa.

-Ioana, îmi pare bine. Ești o drăguță. Mi-e rău.

-Stai liniștită, te înțeleg. Mdea, sunt mai–atipică, așa. Mi-eo foame de lup. Cafea, nimic-nimicuț?

-Ești zăpăcită (râde). Au, mă doare. Mi-a fost foarte rău după operație. Mă simt ca naiba și amețită.

-Îmi pare rău. Nu îmi e rău, dar nici bine nu mi-e.

Între timp, vine mâncarea. Gata, s-a zis cu mâncarea aceea gustoasă din internarea inopinată pre-naștere. Mâncare de regim, așa, ca după operații. Un iaurțel (buuun, mi-a și venit în cap reclama de la Covalact), o farfuriuță de cereale cu stafide (urăsc stafidele, dar de foame, aș fi mâncat și farfuriuța), un pic de urdă, o roșie și o felie de pâine prăjită.

-Doar atâââât?!

-Ia și porția mea, mi-e rău. Îmi vine să vomit, nu pot să mănânc.

De rușine, am refuzat politicos. Dar așa aș fi mâncat și porția ei… N-ajunge că m-au botezat ăștia Dinică Andreea (ocazie cu care am aflat că , în aceeași zi cu mine, mai născuse cineva cu nume asemănător), nici cafea, nici nimic dulce. Daau mesaj mamei să-mi aducă și mie o porție de Desertul lui Guguță (v-am zis eu! între timp m-a prins domnul doctor, mi-a ținut o teorie cât Letopisețul Țării Moldovei și a confiscat desertul – nu aveam voie pentru că m-ar fi balonat, mi-ar fi făcut mai multe și burta mea era -deja-varză) și lui Teo să-mi aducă o cafea cât Casa Poporului. Uitasem complet că regulamentul prevedea să mănânci ce ți se dă și nimic din afară. Tocmai pentru siguranța ta. Doar cafea aveam voie, aveau ăștia și automat pentru cafele. Nu știu ce băgau în ele, dar jur că era cea mai bună cafea.

Între timp sun asistenta să fiu sigură că nu mi-au încurcat și copilul. A zâmbit liniștitor, nu a râs deloc de puerilitatea mea și mi -a explicat cum se înregistrează fiecare copilaș, naștere, timpi, ora, brățărica imediat și alte cele, fiecare în parte, în cea mai mare siguranță.

Privesc ostentativ la supozitoarele aduse de dimineață – întreb tâmp, chiar trebuie?! Ioana râde, da, nu avem ce face. MMM…BIIINE. Se chinuie, cheamă asistenta. Eu reușesc din a treia mișcare- doare. Mă și gândeam cum pot icni în acele momente și dacă îmi crapă operația. Ioana se răsucește pe-o parte, mie îmi curg toate transpirațiile. Oare voi avea de ce să mă țin, dacă mă duc la baie? Ioana icnește de râs printre spasme de durere (OOO, daaa. Bara de prosoape și chiuveta mi-au fost suport de mâini ulterior. Aveau ăștia în baie niște chiloței de plasă de bumbac de unică folosință, tampoane și toate cele -aveam să descopăr mai târziu, cât mă chinuiam la toaletă. Scotoceam în dulapul lor cu nerăbdare de copil – tot trebuia să stau N minute în baie). Deja când ne aduceau asistentele alte supozitoare, era isterie de râs în salon, ne imaginam că suntem în filmele cu nebuni și că facem abonament la hârtie igienică scumpă și parfumată.

Termin de mâncat, mă ridicasem în fund, Ioana mă privea admirativ, cu o expresie chinuită. Îmi rupea inima, mă gândeam cum să o încurajez. Nu i-am povestit nimic de situația mea și a copilului. Revin 3 asistente, una cu copilul Ioanei (mi s-au umplut ochii de lacrimi instantaneu), un băiețel superb, frumos și dulce care gâgâia în somn. Nu l-am auzit, l-am simțit. Ioana cască gura de bucurie, se așează cu ajutorul asistentei, mai bine în pat, uțor în fund și ia copilul în brațe. Începe să-l pupe, să-l mângaie, mustăcește să plângă, eu m-am blocat. Îmi venea să bag capul în pernă și să plâng în hohote. Să plâng și să se oprească timpul în loc. Știam că mie nu mi-l vor aduce, știam că e unde e și că nu am voie decât să-l privesc sau, maxim, să-l iau de mânuță.

Ioana mă privește dulce, al tău unde e?! Ei, are câteva problemuțe, mai durează un pic la noi. Îi pare rău că m-a întrebat, isi dă seama că e ceva serios, apoi se concentrează pe al ei. Îi privesc cu duioșie și in secunda doi mă arunc pe telefon, forțat. Știam că dacă nu-mi ocup mintea, înnebunesc și mor. Era un chin cumplit pentru mine să o văd cu fiul ei în brațe, pupându-l și să nu-l pot atinge și îmbrățișa pe al meu.

Noi, oamenii cu dizabilități transformate în abilități, suntem cei pentru care timpul nu trece la fel, nu trec experiențele, ambiția și nici voința.  Tăria ne e lege. Avem puterea să vrem și încrederea că putem. O știm, de la naștere și toată viața. Aveam, deja, în suflet, și o seninătate de care nu uitam să o transmit mai departe, să mi se vadă și pe chip, o poftă de viață incomensurabilă. Știm ce vrem. Vrem viața, exact așa cum e ea… și vrem să fim. Știu sigur că Ioana m-a ajutat prin simpla prezență, dar și eu pe ea.

Ioana nu știe nici azi că am plâns exact atunci, cu capul în pernă, sub plapumă, pe muțește, când i-au adus copilașul prima dată în salon… mușcam din pernă, să nu m-audă – viața și unele experiențe m-au învățat să plâng cu lacrimi , fără să scot niciun sunet-  va afla acum când citește. Pentru că da, mi-a devenit una din cele mai bune prietene și singura cu care pot vorbi totul despre copiii noștri și nu numai, pe lângă mama mea. Pentru că știe, înțelege, a fost acolo și pentru că am împărțit durerea și bucuria acelor zile.

Ioana m-a văzut râzând. În fiecare zi. M-a văzut plângând de două ori, în rest deloc (Mulțam, Doamne, pentru baie !). Știu că îmi vedea ochii și știa să tacă. Mă îmbrățișa din gând și priviri. Nu de rușine, ce rușine ! Ci de tărie și credință. Ea avea mai multă nevoie de mine, decât eu de ea. Oameni și sentimente și perceperi diferite de situație. Eu trebuia să fiu mult mai tare decât ea, pentru copilul meu, PENTRU CĂ A FOST NEVOIE- și – ca atare- conștiința asta a tăriei și că POȚI-  asta te face și mai tare.

Nu i-am spus niciodată – în acele zile- cât plânge sufletul meu. Mi-am luat valiza de machiaj și m-am apucat să mă aranjez. A zâmbit, zice, ce fain că știi să te faci, zic, te fac și pe tine dacă vrei, dar stai să pot merge. Încă aveam amândouă picioarele anesteziate și nu ne simțeam decât durerile operației. Ne atârnau burțile ca la sacii de cartofi și – inclusiv în pat – resimțeam greutatea. Ea abia dacă a putut mânca în acele zile. Eu haleam totul de ziceai că provin din Somalia. Și aș mai fi mâncat. Nu știu dacă de la consumul psihic, de la faptul că nu îmi mai era deloc greață și nici rău fizic după 9 luni -culmea!- sau de la stresul situației. Iar ASTĂZI, Ioana îmi este alături zi de zi. Prin telefon, prin whats ap, prin facebook și nu numai. Ne vom revedea în vară, la mare.

Mă chinui să mă dau jos singură din pat- parcă mi-a dat careva cu doi bolovani în cap și cu o desagă de pietre la spinare. Mă ia cu leșin și cu cald. Foarte. Nici gând să renunț. Mi-a luat 10 minute- dacă nu mai mult- cu pași de melc și oprire la fiecare jumate de pas- să ajung la baia noastră din salon. Știam foarte clar că, dacă mă mobilizez total chiar și când simt că nu mai pot, voi putea și voi fi bine și eu. O inconștiență totală, acum îmi dau seama, dar atunci așa am simțit. Ioana, admirativ, oooaaau, eu nici în fund. Dar e albă, îi e teamă că pic. Zic, lasă, eu dacă nu mă mișc, o iau razna – alternativă de ocupație ca să nu-mi fugă iar gândul la copil și să plâng. Durerea fizică o atenua pe cea sufletească. Stai cuminte, îmi zice, pici naiba, nu e nimeni cu noi. Ce dracu vrei să fac eu, care nici să îmi iau apă nu pot.  Las-că nu-i nimic- îi arunc bravând (deja nu mai puteam) . Dacă ar fi putut să ajungă la mine, m-ar fi oprit. Mă duc la baie, trece timpul, dau să mă întorc. De la ușă nu mai pot face niciun pas. Vedeam negru, se învârtea camera. Picioarele , ca de plumb. Ai pus-o, gata! Ioana dă să sune la butonul de panică să vină cineva.

Vine soțul ei însă, mă vede, se repede la mine, mă ajută să ajung la pat , bietul cu două plase agatate de mâna cealaltă- gâfâi de cred că se aude până în stradă, mă simt enormă și grea. Mă pune în pat, mă ajută cu pernele, se duce la ea, îi las în pace, între timp îmi revenisem, mă machiasem, vin mama și soțul meu. Nu le spun nimic de mica mea escapadă. La spitalul Regina Maria, ai voie cu aparținătorii la tine în salon de dimineață până seara, spre bucuria și fericirea noastră. Mama mă vede cu ochii roșii, mă ia în brațe- îmi dau lacrimile, îmi mușc limba, dau să înghit. Teuțul meu mă ia de mâini, începe teoria, Hai, fii cuminte, ai auzit ce a zis doctorița, copilul își trage tăria d ela tine, te simte, hai, potolește-te. Mă cumințesc, revin asistentele – de data asta cu o carafă de apă și cu una de ceai pro-lactație.

Beau apă, beau ceai, îmi vine și cafeaua, vin controalele, ocazie cu care se instalează paravanul între noi și ies afară și aparținătorii, apoi Ioana e iar cu soțul, bebelicul lor înapoi la somn la pediatrie, soții noștri fac cunoștință… trec orele, ne povestim cu toții între noi, ne pleacă cei dragi, vine seara.

11 noaptea, tv pornit, ditai plasma, găsește Ioana un amărât de documentar cu reptile. Aveam o mie și una de canale și filme polițiste, muream să văd un film, mi-era o rușine de Ioana să-i cer telecomanda. Ea mai vorbește la telefon, se mai agită, dă să plângă, dau și eu, vai de noi. Printre toate astea, zâmbete, glumițe, icneli. Asistentele, perfuzii, injecții (m-a durut un rahat de injecție mai rău ca toată operația). Calmant pe catetere în spate- direct la locul anesteziei de nu mai simți iar, nimic. Somn de bebeluș.

Astfel au decurs 4 zile cu mine și Ioana. Leșinam de râs din varii motive, ajunsesem să căutăm glumițe deocheate online și ne hohoteam cu lacrimi – de râs și de durere de burtă și operație. Ioana a fost darul meu ca și prezență, de la Dumnezeu în acele zile , nonstop cu mine, nonstop prin aceleași trăiri – cu oarece variații- nonstop cu lacrimi sau bucurie. Am diferit doar la pofta de mâncare, mișcare, rezistență și faza cu bebeii. Dar stările, toanele, crizele, bucuriile, erau aceleași.

Ajunseserăm să ne povestim viețile, nervii, crizele, dorințele, așteptările. O învățam la prostii, gen să mai cerem chiloței unici sau supozitoare, poate și un vin bun, mă învăța să nu-mi mai fie rușine să sun la orice semn, la butonul de panică (am suportat și dureri, am refuzat calmante, voiam luciditate, mi-era rușine să sun și pentru ajutor la baie, pentru schimbat de cămașa, pentru orice mi-ar fi dat prin cap, deși era ceva normal și pentru asta erau ajutoare și buton acolo). A fost un circ și cu butonul acela. Sunam cu îndârjire dar, cum n-auzeam difuzorul, răspundea Ioana pentru mine,  la întrebările lor. Când suni, ți se răspunde de cineva care te întreabă ce ai nevoie, pentru a ști ce să-ți trimită și unde să anunțe (vrei apă, vrei curățenie, vrei copil, vrei calmant, schimbat etc). Se chinuia biata Ioana să le răspundă, cu ochii pe mutra mea schimonosită de râs – mă distra vocea dispecerei (mi-a zis Ioana ce răspundea): da, ce doriți, cu ce vă ajutăm? – și încercam să o imit.

Veneau și rezidenți în controale- forfecam totul. Venea biata tanti de la curățenie zilnic și ieșea leșinând de râs de la noi. Ne rugam de ea să ne mai aducă pungi și de toate. Le ascundeam si ziceam ca nu mai avem. Ne rugam să ne lase măturoiul să mai decorăm salonul. Ziceam că-i pun un scutec în cap, machiez niște ochi și fac păpușă de speriat coțofanele (ne enerva o asistentă de la pediatrie- singura care ne-a enervat și supărat din întreg personalul lor, fiind arogantă, cu nasul pe sus, pițipoancă , fără atitudine profesională și tutuindu-ne, mie chiar mi-a zis, și tu, cu tine ce-i, când naști, woooaw ce burtă ai… de am rămas paf! Ioana se albise la față, ei îi zisese, nu știi tu cum să-l ții, îți arăt eu! – fără pic de bunăvoință- am zis că o batem… Nu am mai reclamat-o căci ne-am zis să nu îi facem rău).

Ziceam că plecăm în vacanță, că doar suntem la hotel. Am fi vrut baloane și alte cele. O țineam în glume și în turuială mai ceva ca la Divertis. Și în plâns, cu rândul.

Reveneau asistentele la noi, ne rugam -în glumă- cu niște reviste, o înghețată, aaa, și niște ciorapi anti- tromboză, poate ne trebuie acasă la serile pasionale cu soții. Și dă-i și râzi. Mergea una la baie, poticnit-chinuit- ciorapii fleoșc în jos – la Ioana, hop-fix -la mine. Hi hi și ha ha. Se terminase pasta de dinți la baie, ceream… râdeam și fără să ne vedem.

Desigur, au fost și momente grele, urâte, cu nervi. Ea cu ai ei, eu cu ai mei, fiecare cu frici și emoții. Dar astea pălesc în fața frumuseții de a avea pe cineva potrivit ție în salon și de a te simți ca la hotel -dincolo de seriozitatea situației. Nu știu dacă am fost compatibilă ca fire cu Ioana, cum se zice. Dar a fost ce trebuia atunci. La fix.

Veneau ai noștri, ne vedeam de discuțiile cu ei, dar apoi tot noi, în lumea noastră. Mă enerva doar, că era mereu trează dimineața, înaintea mea. Ea dormea cu lumină, eu voiam pe întuneric. A găsit o asistentă soluția, aprindea lumina la baie. Mi-a spus Ioana de Bebetei, farmacia, i-am spus de noutăți aparatură bebeluși. Toate nebuniile.

Cherie, îi zice soțul ei. El e Cheri și al mic, minicheri. Trei moace de oameni dulci, deschisi, senini si sinceri, pentru care un nou început, însemna  totul.

 

De suflet

Despre nașterea la Regina Maria București – povestea mea- partea întâi

Datorită faptului că, anterior sarcinii, mersesem la un control  la un doctor de la Regina Maria București și făcusem și setul de analize pre-sarcină (voi vorbi despre analize în alt post) tot acolo dar, mai ales datorită faptului că mi-a plăcut foarte mult de domnul doctor ca om și profesionist și că – de ce să nu recunosc- am adorat condițiile și atmosfera de acolo, am decis împreună cu Teo să merg tot acolo din punct de vedere al monitorizării sarcinii ș.a.m.d. Citisem pe net o grămadă de clinică, articolul care m-a convins- dinainte de vizita la fața locului- este aici.

Aveam niște economii și am mai împrumutat, astfel că timp de 9 luni de zile, am fost monitorizată lunar de domnul doctor pe care-l alesesem și cu care am ținut legătura prin e-mail, eu neputând comunica deseori în mod eficient la telefon (hipoacuzică). Mi s-a părut extraordinară atenția aceasta a lui, care doctor își mai face timp măcar 5 minute să-ți scrie si e-mail… Nu am știut din star că pot face un abonament pe un an la clinică, astfel că am plătit destul de mult pe analizele din primele 3 luni de sarcină. După ce am aflat de abonament, mi l-am făcut și costurile au fost mai scăzute (mai puțin naveta lunară la Buc, trenul, mâncarea și alte-cele) și am avut discount și la pachetul de naștere.

Am ales din start rezerva dublă, nu mi-am permis la acel moment o rezervă single. Cred că nici dacă îmi permiteam, nu o alegeam – cu gândul că mai am cu cine sta de vorbă, căci eu nu prea aud  bine și dacă e ceva noaptea, să nu fiu singură etc. Am fost dusă în turul spitalului, al rezervelor, mi s-a explicat absolut fiecare detaliu, mi s-a răspuns la absolut fiecare întrebare, fără ocolișuri. Nu au insistat nici cu recoltarea de celule-stem, mi-au explicat în ce constă procedura și au lăsat la latitudinea mea, nu a încercat nimeni să mă convingă de ceva anume. Eram extrem de nehotărâtă în ceea ce privește pachetul de celule-stem, era un efort financiar triplu  și, în plus, studiind problema , ținând legătura cu multe persoane (vedeți aici un articol  extrem de bine argumentat, care mi-a relevat aspecte neștiute), nu mi se părea viabil la noi. L-am întrebat și pe dr meu, mi-a spus doar atât: e ca la asigurările CASCO la mașini. Mai mult, nu mă pot exprima, voi alegeți. Astfel că am ales să nu recoltez.

În turul spitalului / maternității, m-au lăsat să văd tot ce am vrut, mai puțin sala de naștere, cea de operații etc. Rezervele sunt impecabile, culori faine (sic! gusturi de femeie…alb/argintiu, mov etc ), dotări impecabile (la rezerva dublă  exista despărțitor între zonele celor două paturi, o baie comună, lângă fiecare pat, o masă și cu 2 scaune daca persoana are vizitatori, carafa de apă și ceai, pahare, iar la mijlocul încăperii, o canapea; era chiuvetă, comodă de înfășat, aveai produse igienice în baie pentru tine, ca la hotel , dar și produse pentru bebe etc), papuci, prosoape, TOT, am plecat cu inima liniștită.

Pe 14 mai 2016 (eram deja în București, monitorizată de medic până avea să fie momentul), seara  am ieșit în oraș la o plimbare cu soțul meu și nașii, eram în 37 săptămâni. Ne-am oprit – nu o să uit în veci- la Il Locale în Herăstrău cu alți prieteni, la un suc. Toată ziua mă încercase un sentiment foarte ciudat, un fel de liniște dinaintea furtunii, nelalocul ei, nu am îndrăznit să discut nici cu ai mei care stăteau cu inima cât un purice la Tg-Jiu, nici cu soțul meu să nu-l panichez. Vorbisem deunăzi cu medicul prin e-mail și mă asigurase ca, la orice semn ciudat, să-l anunț. Nu simțeam nimic, nicio mișcare, dar mă simțeam neagră… și goală pe dinăuntru. Rece. Mi-era foarte somn, am fost moleșită și moale, nu aveam culoare în obraji deloc… nu mai era ca în cele 9 luni. Era prima dată când se întâmpla în 9 luni, nici măcar un vălurit, nimic și nu-mi dădea pace un soi de neliniște, grijă, stăteam ca pe ghimpi. Nimic-ul acela mă durea mai mult ca oricând. N-am fost niciodată lacomă sau sigură de oameni, doar de mine și de viață, de  privirile celor dragi. Așa am știut.

A fost și prima dată când nu am poftit la un vin roze. Efectiv am știut că nu e bine. Mi-am spus că mi se pare, că sunt aproape de final și nu mai are așa mult loc bebe să miște… ceva nu era în regulă, începuse să-mi fie și puțin rău ca stare generală, fără vreo durere anume… ăsta a fost semnul meu, mai ales că aproape 9 luni m-a tot durut burta, mă înțepa ceva, simțeam mișcările lui bebe, vălurea mereu ceva, nu era liniște totală. Nașul mă întreabă ce am, Teo deja mă simțise, nu-mi găseam locul. Simțeam că erau deja, și ei foarte stresați dar că se țin tare. Le-am spus cu lacrimi în ochi că nu simt copilul, că nu este ceva în regulă dar și că, poate e doar panica apropierii momentului și poate am un atac de panică. Mai stăm o jumătate de oră, timp în care am fost total confuză, absentă. Mă uit la Teo, mă uit la nașa, mă uit la nașul. Eram în dubii, nu voiam o alarmă falsă, dar nici să nu acționez. ÎNCEP SĂ FIU FOARTE AGITATĂ. Mint, mi-era o frică….îngrozitor de frică, voiam să fie bine, suferisem ca un câine 9 luni. Au înțeles din priviri și au spus extrem de hotărâți, ceea ce nu aveam eu curajul : mergem la spital.

La 1 dimineața am ajuns la camera de gardă a spitalului Regina Maria din Băneasa, nu aveam la mine nimic, nici geanta de spital, nimic… mi-am prezentat buletinul, am anunțat ce doctor am, le-am spus simptomele și imediat au chemat dr de gardă. A venit o doamnă drăguță, o asistentă, m-a dus în camera de monitorizare și m-a conectat la aparatul  cu senzori pentru monitorizarea bătăilor inimii fătului. Procedura externă se face la nivelul pielii, este neinvazivă. Adică nu te doare nimic și nu te afectează cu nimic. Stai întinsă cu spatele și cu genunchii parțial ridicați. Ți se pune o pernuță sub șoldul drept pentru a determina mișcarea uterului spre stânga și ți se pun electrozi pe abdomen, conectați la monitoare. Prin intermediul lor, se monitorizează rata bătăilor inimii, dar și prezența / durata contracțiilor. Nu aveam contracții dar bataile fetale nu erau ok. Deloc. Vedeam pe fețele lor ceea ce nu spuneau.

Am știut că se întâmplă ceva, dr de gardă tot intra și ieșea, asistenta zâmbea dar cam forțat, mă asigurau să stau liniștită, mie îmi gâlgâiau lacrimile….vorbeau cu soțul meu și cu nașii…m-a umflat plânsul. Nașul m-a luat de mână, Teo mă ținea de cealaltă mână….STAI LINIȘTITĂ, TE ROG! Ba pe naiba, cine putea să stea… mișcam disperată cu capul în toate direcțiile să văd ce vorbeau cu toții.  Aveam bătăi neregulate ale inimii, nu neapărat datorită agitației mele…fătul avea bătăile neregulate, încete… brahicardie fetală. Ăsta-i dezavantajul să citești pe buze. Vezi tot ceea ce nu auzi și ceea ce ei nu știu că tu vezi și înțelegi, mai ales dacă se feresc să nu te sperie. E groaznic. Partea bună e că se ține legătura cu tine și te țin la curent. Desigur, în mod delicat, dar oricum.

Bătăile inimii unui făt trebuiau să fie peste 120 la acel moment al sarcinii. Mie îmi scăzuseră la 111, creșteau puțin, scădeau iar , 109, 107, apoi 116…dar încet…….m-au internat, m-a luat o asistentă de mână, mi-a luat dosarul, hai să mergem într-o rezervă, voi plecați acasă (către ai mei), au anunțat doctorul meu (prin ce noroc chior putea să aranjeze soarta ca dr meu să locuiască vizavi de spital?!). M-au pus într-un cărucior cu rotile – procedura- și hai la rezervă (un semn care m-a impresionat: au ținut legătura cu el din 2 în 2 ore până dimineață). M-am pus pe plâns, Teo m-a luat în brațe, nașul era fiert și stresat, nașa albă și încerca să mă încurajeze. Asistenta m-a liniștit, mi-a spus foarte ferm, privindu-mă în ochi, stai cuminte, afectezi copilul! M-am calmat atunci.

Ai mei au plecat acasă, se făcuse 3 dimineața. Teo mă încuraja prin mesaje. Plecase cu lacrimi în ochi și el – mai mult forțat de faptul că nu avea cum să rămână cu mine atunci, i-au spus că trebuie să mă odihnesc. M-au schimbat într-o cămașă mov – m-a liniștit culoarea, o puerilitate, știu. M-au conectat la tot felul de aparate, mi-au băgat o perfuzie – nu mai știu cu ce și nu m-a interesat să întreb, voiam doar să fie bebe bine. Pat cu telecomandă, televizor, singură în rezervă, mi-au adus apă, m-au întrebat dacă mai doresc ceva… Mi-au arătat butonul de panică de lângă pat, cel din baie, mi-au spus foarte ferm și sigur să sun pt absolut orice, chiar dacă nu le aud prin difuzor, ele vor ști să vină. Mi-au deschis geamul la cererea mea, mi-au spus că mi-a scăzut tensiunea și de aceea îmi era foarte cald, mi-au spus că la prima oră va veni doctorul meu să mă vadă – prins de gardă la alt spital, dar că țin legătura cu el din oră în oră.

Am reușit să ațipesc puțin, mă tot trezeam la intervale regulate, simțeam mișcări și aerul – intrau asistentele din 20 în 20 minute. Eu astfel de condiții nu am văzut la niciun spital, la cel de stat nici vorbă de așa ceva. La 5 dimineața mi s-a făcut un pic rău, amețeam, mă durea burta foarte tare, aveam crampe puternice și ascuțite, îmi luase inima la galop. Asistenta mi-a spus că am contracții la 20 de minute, a venit dr de gardă, a venit moașa – da, au și moașe, control fizic, aveam colul închis, nu pierdusem apa și nici bebe nu era cu capul pe traseu, deși era cu capul în jos. Urmează contracții la 15 min, no-spa și perfuzie… cred că și ceva calmant, căci adorm – deși eram speriată de moarte și foarte agitată. Moașa mă ține de vorbă, vrea să afle de ce am hotărât cezariană și nu natural. I-am povestit istoricul celor 9 luni, istoricul meu medical și toate cele și hotărârea luată împreună cu medicul meu. A stat cu mine 1 oră și revenea la fiecare 2 ore. Mi-a spus că, din punctul ei, puteam să nasc și natural și că bebe nu este plecat pe traseu. Simptomele fizice nu corespundeau cu cele arătate de aparate – și, of Doamne, CE APARATE PERFORMANTE, la un moment dat mă simțeam ca în Star-Trek.

La 7 dimineața – contracții la 30 min. Vine dr meu, îl văd cam palid, îmi spune, te țin aici, să vedem, nu-mi place deloc ce se întâmplă dar nici nu vreau să mă grăbesc, o să facem cezariana mai devreme decât am preconizat. Aș vrea totuși, să văd ce se întâmplă, după tratament. Ești supravegheată în permanență și îți vom spune totul. Nu este foarte grav, dar nici ok nu este. Bebe trebuie să mai stea în burtică, cred că încă e devreme să-l scot, facem tot posibilul să fie bine. Îmi sună cuvintele ca într-un difuzor, dintr-odată mă simt mică, undeva departe cu mintea și sufletul. Dl dr pleacă la operațiile de dimineață, rămân cu asistenta care îmi aduce micul dejun și am cerut și o cafea. Da, mi-au adus și o cafea – slabă chioară, dar au fost drăguți.

La 9 dimineața apare soțul meu, alb, nedormit, îngrijorat, mă sună și mami care aflase între timp… numai felul cum vorbea și îmi venea să gâlgâi de plâns… mă țin tare, mama e mamă, știa prin ce trec….dar jur că aș fi plâns… mi-era teamă să nu îi fac rău puiului și nici să nu o sperii prea rău pe ea, mereu am avut teama asta cu mama – să nu-i vină rău, să o menajez – a trecut prin foarte multe cu mine. Încep să mă simt mai bine, la 10 dimineața au încetat contracțiile, la 11 simt un boom de energie, iar bătăile inimii lui bebe sunt la 120, 130… Mă pun la tv, pe telefon, pe net, mai vorbesc cu Teo, mai plâng… ai mei deja sunt pe bus către București, se făcuse duminică, 15 mai… se face prânzul, mănânc, sunt monitorizată nonstop. Țin minte că aveau o mâncare atât de bună și de variată – în veselă de arcopal alb, cu numele meu pe o hârtiuță pe tava cu mâncare și că, dacă nu era situația care era, m-aș fi simțit ca la hotel.

Revine dr meu (în tot acest timp a venit să mă viziteze dr de gardă – Amin și mulțumesc , dl dr Narcis Stoica !-  la fiecare 30 minute, mi s-a părut wow, mai ales că mi-au spus asistentele că aveau o zi complet haotic de aglomerată, urgențe peste urgențe, internări, nașteri, iar el stătea cu mine de vorbă, mă palpa, controla etc), apare iar și dr meu, îl informează asistenta despre evoluția situației – sunt conectată la senzori și aparate nonstop, dar ceva nu e ok, nu zâmbește, nu nimic. Îmi spune că simte că e devreme, nu-i place ce se întâmplă, contracțiile nu corespund cu restul simptomelor, am colul închis dar că – în contextul stărilor mele- ar trebui acționat în curând. Ia decizia să mai stăm câteva ore, dar cere asistentei să mă verifice din 15 în 15 min.

Se face după-amiază, ajung și ai mei, îi îmbrățișez, stăm de vorbă, mă plimbam prin rezervă. Domnule, atâtea ore singure în rezervă (îl trimisesem pe Teo să doarmă puțin), am avut timp să studiez totul. Curățenie impecabilă, condiții de lux, tot ce vrei și ce nu vrei, medical vorbind. M-au întrebat și dacă îmi aduc ceva de citit. La baie totul impecabil, prosoape, obiecte igienice, tot-tot. Mă holbam la gelul de duș cu esență de trandafiri și la săpunul lime și mă gandeam, copile, mulțumesc lui Dumnezeu că am putut să vin la un spital privat, o să fie bine, puiul meu… Deh, mă încurajam și eu. Vorbeam singură: n-o să avem nevoie niciodată de nimic de la tine, în afara de a fi tu însuți, copile. Pentru că ne semeni, copile drag și multiubit, ești rupt din noi, așa că sufletul si mintea te vor îndemna mereu să fii TU. Îți mulțumesc pentru tot ce mă înveți deja. Vă spun, în oricare altă situație, aș fi plâns și m-aș fi dat cu capul de pereți. Iar eu mă mângâiam pe burtă și îi încurajam pe cei din jur, plângeam doar în fața lui Teo.

Vine iar dr meu, stă de vorbă pe fugă cu ai mei, pleacă la o urgență, apare și dr de gardă. Se face 11 noaptea, nu mai voiam să stau, mă stabilizasem – știam că nașii stau la 10 min de spital și eu stăteam la ei, astfel că aș fi vrut să dorm acasă. Mi s-au mai făcut 2 controale (am uitat să spun că mi s-au fcut și mai multe ecografii pe parcursul acestor ore) fizice, foarte ușor și delicat, pentru a nu provoca ceva. Dr de gardă se schimbase, nimerisem o femeie- puțin cam brutală și arogantă, nu mi-a plăcut, deși a fost atentă cu mine – aflu între timp că nu mai lucrează acolo-  ne-a spus ce știam deja de 3 săptămâni, s-a calcifiat placenta (a îmbătrânit), bebe nu mai ia în greutate cum trebuie și este foarte mic pentru 37 săptămâni, dar că nici lichid nu am așa mult. Probabil la toaletă… că semne clare nu am avut, în afara contracțiilor.

La 11 noaptea, după ok drului de gardă de atunci și ultimul control total, solicit externare – întrebasem în prealabil dacă se poate – mi-au spus că acum sunt stabilizată dar că ei ar prefera să mă țină acolo, eu simțeam că trebuie să plec. Nu știu, nu era vorba de risc, ci de siguranța sentimentului de ACASĂ, nu știu, nu pot explica. Am semnat formularele, dr meu află, îmi dă e-mail ca a doua zi să mă prezint la cabinet la dumnealui, confirm. Vorbisem si pe zi despre asta.

Mergem acasă… numai eu știu cum a trecut noaptea…se făcuse 16 mai…am mers cu ai mei și Teo la plimbare, la masă, la aer curat, în burtă simteam mișcări…după-amiaza la 4 mă prezint la control dar începusem să mă simt ca și cu o zi în urmă. N-apucă dr să se uite bine pe ecografie, ne cheama înapoi pe scaun, ne spune să ne prezentăm dimineață la spital la prima oră și imediat sună acolo: dimineață la prima oră intru cu cutare în sala de operații, pregătiți totul, este urgență… le finalizează detaliile, le dictează cnp meu și numele (mă aflam deja în baza de date), apoi îmi spune foarte delicat dar cu subînțeles, te operăm, trebuie să intervenim. Nu are rost să te mai îngrași atât, iar bebe să nu asimileze nimic. Mama, Teo, tata, foarte îngrijorați dar și atenți cu mine… eu, nici nu mai știam pe ce lume sunt. A fost cumplită așteptarea. Cumplită. Nu puteam vorbi, că plângeam.

Dimineața la 5 m-am machiat, m-am îmbrăcat frumos, le-am dat mesaj la ai mei care erau la hotel, s-a trezit și Teo, am pregătit gențile- a mea și a lui bebe, mi-am pus zâmbetul pe buze – dar numai eu știu ce era în sufletul meu- și hai la spital.

IMG-20170121-WA0046

Ajungem la 7, sunt introdusă în sala de așteptare, a durat vreo 5 min, am dat buletinul și alte informații, sunt dusă cu liftul și cu Teo în rezerva mea. Una mare, superbă, liniștitoare, aveam si floare la ușă. De aici încolo, totul pe repede înainte, sunt schimbată în cămașă parfumată mov… Teo mă încurajează dar e cu lacrimi în ochi… mă sui în căruciorul cu rotile și hai la sala de operații. Uitasem să menționez că eram și coafată – așa am simțit eu – mai mult să-mi ocup mintea. Am luat decizia în mine ca, orice și oricum ar fi fost, să fiu tare, să zâmbesc și să am credință. Știam că trebuie, nu că puteam ci că TREBUIE să procedez astfel. Vă spun eu, așteptarea te omoară mai mult ca orice. Astfel că i-am spus soțului meu să-mi aducă de acasă și valiza de machiaj, eu mă voi machia zilnic și îmi voi întreține moralul. S-a uitat cu ochii cât cepele la mine, dar a aprobat.

Vine dl dr, echipa de asistente -toate puse pe zâmbet și nu din acela fals- atmosferă relaxată, vine și dl dr anestezist pe care îl cunoscusem în săptămâna 36 de sarcină la controalele pre-naștere. Mă sui pe masă, urmează procedurile, conectare la tot ce tb, anestezie peri-rahi-epidurală  (locală), simt o pișcătură infimă in spate, mai mult o mâncărime – am stat in fund cu capul plecat si spate drept- și un fior extrem de rece pe șira spinării, solutia, îmi montează si un cateter… trec cateva minute și încep să mă simt beată, în 10 min nu-mi mai simt DELOC PICIOARELE, burta, nimic de la brâu în jos… acum înțeleg filmele acelea cu cazuri în care sunt perfect conștienți dar, fizic, nu pot simți nimic. E groaznic dar și interesant.

Au desfăcut în fața mea tot felul de truse sigilate- de unică folosință, au scos totul sigilat și sala de operație mirosea foarte fain- culmea. Lucea totul, aparatură, lucruri, patul imecabil – am avut – o secundă-impresia că nu-s în România. A fost momentul în care am știut că Dumnezeu a făcut să aleg să nasc acolo și în care am știut că totul va fi bine, A fost liniștea aia totală în mine. Am știut și nu m-am mai temut.

Partea comică e că am turuit încontinuu. Probabil oi fi spus și destule chestii amuzante, hohoteau asistentele și dl dr zâmbind, mi-a spus – cald și duios, m-a mângăiat pe frunte- ești totală 🙂  Am strigat la ei că nu văd ce vorbesc, ce tot fac acolo…. Au spus că nu au avut așa pacientă niciodată, directă și vorbăreață, fără trac, că ei nu simt că ar fi la serviciu. Au tras la mine din prima. M-am liniștit. Nu știu dacă de la anestezie, dacă de la faptul că voiam să uit situația traumatizantă și pericolul în care mă aflam sau, pur și simplu, a ieșit Oana din adânc, dar i-am spus dr-ului că m-a îmbătat. Că toată sarcina mi-a fost dor de o clubăreală și un vin. Și l-am rugat să mă ierte pentru că l-am zăpăcit 9 luni. L-am certat (da, așa am făcut) că nu mi-a convins soțul să stea cu mine în timpul nașterii. Mi-a spus – prin asistentă- că medicii pot opera pe oricine și pe orice, dar nu pot asista la operațiile celor apropiați. L-am rugat pe dr anestezist să mă ia de mână, am uitat să-l domnesc. Bogdane, ce Dumnezeu faci pe telefon acolo în spatele meu? Ia-mă și pe mine de mână, mi-e frică iar. Îmi zice, stai liniștită, nu uita că nu ai voie să miști capul deloc, îți verific iar tensiunea, să-mi spui dacă îți este cald brusc sau îți vine să vomiți, este foarte important. Neeee, nu îmi vine nimic, mi-e foarte foame. Nu mi-ați dat voie să mănânc, nu vă e milă?! Și mă mai țineți nemâncată și după. Bogdane, m-auzi?! Începe să zâmbească, STAI CUMINTE ACOLO!

Au început să râdă și fetele. Atmosfera degajată, și prin relaxarea și profesionalismul lor total, și prin încrederea mea totală în ei și relaxarea mea finală. M-au întrebat dacă vreau să facă doar poze sau să filmeze. Am ales pozele, am zis că leșin dacă văd filmarea.  Una din asistente s-a dus la soțul meu să-i ia telefonul. Mi-au spus că sunt prima pacientă din ultima vreme care vine și coafată, și machiată, le-am spus că nu e fiță, ci doar o strategie pentru moralul meu.

La un moment dat, burta mea în stânga și în dreapta, nu simțeam durere ci presiune, apoi dintr-o dată, ușurare fizică, am știut că a ieșit copilul pt că l-am auzit URLÂND. Mă întorceau pe o parte și pe alta. Da, eu care nu aud prea bine, l-am auzit din prima, poate l-am și simțit. Mi l-au adus în bațe, era cald, fierbinte, urla ca din gură de șarpe, nu am putut să plâng, am zis doar PUIUȚUL MEU!! L-am pupat lung… apoi dna dr a luat-o cu el la pas alert prin sală. Aici o să pun pauză povestirii – nu mă simt în stare să povestesc despre ce s-a întâmplat și cum, cert este că dna dr neonatologie, șef secție RM, nu s-a mișcat din spital până nu l-a stabilizat și nu m-a asigurat că e bine. Povestea, altă dată. Am și poză exact din acel moment când mi l-au pus la piept imediat după naștere- o păstrăm doar pentru sufletul nostru.

Între timp, dl dr lucra la mine, am strigat după el, nu i vedeam decât capul – era un paravan în fața mea – și a venit una din asistente de undeva din spate , m-a luat de mână și îmi spune, stai liniștită, te coasem acum, apoi te mutăm în postoperator și poți vorbi cu ai tăi. Bebe e la neonatologie, o să vină dna dr să vorbiți, peste câteva ore. Dl dr anestezist mă ținea de cealaltă mână, îmi zice: voi oltencele… și nevastă-mea e olteancă și o ador! Ce faci, cum ești? îi spun că mi-e foarte cald dar nu mi-e greață, zice, ți-a scăzut tensiunea pe aparate, dar trebuie să verific și ce simți tu, să-mi spui orice simți. Se tot muta să vină în fața mea să văd ce vorbește.  Ei comunicau cu toții între ei non-stop, se auzeau, eu din cauza poziției, nu le puteam urmări fețele. Mi-a plăcut că mereu a fost lângă mine o asistentă, de mână, mă mângâia, îmi vorbea, mă întreba. Îmi spunea, uite acum o să-l scoată, uite, mai e puțin. Pe dl dr nu l-a deranjat nimeni cu nimic, nu l-au ținut de vorbă, a fost singur, îi vedeam sprâncenele concentrate și expresia de pe frunte. Era acolo lângă mine, vedeam că cere câte ceva la intervale regulate asistentelor și cum se uită pe aparate. Așa atmosferă, grijă de om, spital și echipă profesională- și nu din aceea forțată că trebuie, ci că se poate, nu am mai văzut. Nu mă cunoștea nimeni, eram doar o pacientă care își plătise totul și pentru care era perfect normal să aibă atâta grijă și atenție.

M-au mutat în postoperator unde trebuia să stau între 6-8 ore. Perfuzii, injecții și mai multe, nu mi-amintesc ce. Dar am fost extrem de lucidă, am vorbit cu mama, cu Teo la telefon, mama era gâtuită, nu le-au dat voie să intre decât soțului meu, 5 min. Nu-mi explic nici în ziua de azi cum Dumnezeului NU AM DORMIT ABSOLUT DELOC în 6 ore post-operator, deși dormeau toate în jurul meu ca găinile. Exact așa, mă scuzați de expresie. Mi-aș fi dorit să dorm, eram epuizată. Îmi vâjâiau urechile. Mi-au povestit asistentele că au băgat două sedative în mine. NIMICUȚ. În 2 ore vine dna dr neonato, discuția nu o pot reda exact. Nu m-a menajat cu absolut nimic, a fost sinceră, m-am pus pe plâns, m-a luat ferm de braț și mi-a spus, la final – trebuie să crezi și să lupți, altfel nu facem nimic, nici noi, nici tu, nici copilul. Dacă mai stateai o oră și nu veneai la spital, nu -l mai aveai astăzi. Depindem de Dumnezeu și de copil, eu sunt doar o unealtă. Mi-am șters lacrimile, m-a îmbrățișat și am luat a doua oară pe ziua aceea, hotărârea să fiu cea mai tare, cea mai pozitivă (astăzi, Guguță este extrem de bine din toate punctele de vedere). Și nu, nu am simțit durere, nici la tăietură, nici nimic, nici vomitat, nici migrene, NIMIC. Doar o foame monumentală, îmi ghiorțăiau mațele.

Am stat pe net, pe telefon, m-am uitat în gol pe pereți, mi-au pus ciorapi antitromboză și nu simțeam nimic dar da, în 3 ore am început să mișc picioarele. Mi-au făcut injecții, alte perfuzii – habar nu am ce. Am fost supravegheată nonstop, le simțeam lângă mine dar nu le vedeam mereu, totul a fost neinvaziv și nederanjant, extrem de liniște și pace. La un moment dat m-am panicat, m-am simțit singură, ma uitam cum dorm celelalte – aveau paravan , dar se mai vedea câte ceva sau le vedeam pe cele care intră în sală sau cele care ies. Am strigat și imediat s-a ițit un cap de asistentă. Nu știu de ce le-a plăcut de mine, mereu au stat și m-au luat de mână, mi-au spus că sunt foarte lipicioasă și familiară și cea mai cuminte și pozitivă. Una din fete a și plâns, mi-am dat seama că aflase și povestea cu puiul și mi-a zis, hai că în curând te ducem în salon la ai tăi.

Urmarea, în curând.

IMG-20170121-WA0050

(fotografie de la 1 săpămână și jumătate de viață a lui Gugu, după ce am primit confirmarea că este totul ok)

Mulțumim din toată inima:

  • domnului doctor: Cristian Rădoi , medic obstetrică ginecologie (supraspecializare în infertilitate și reproducere umană asistată)… și datorită dumneavoastră, atenției și sprijinului permanent în cele 9 luni de sarcină, am înțeles cum dragostea are mii de definiții și ne-am trezit îndrăgostiți până peste cap. Așa ne-am trezit noi pe 17 mai 2016, cu micul nostru Inimă de leu. Vă mulțumesc și vă iubim !
  • doamnei doctor Sef Sectie neonatologie Mihaela Scheiner. Dumneavoastră ne-ați arătat că, atât timp cât nu cedăm și avem credință, ziua de maine îți va zâmbi, iar viitorul îți va fi luminos și clar. Datorită dumneavoastră, astăzi, copilul nostru este bine, ne luminează și ne călăuzește mereu cu dragostea lui. Vă mulțumesc si vă iubim !
  • domnului doctor ATI și cardiologie Bogdan Moscaliuc, mi-ați dat certitudinea că este bine, că sunt protejată și îngrijită, și mi-ați dat o liniște fantastică în timpul operației și da, aveți o mână caldă, de aur . Vă mulțumesc și mă înclin!
  • asistentei din sala de operație – se știe ea (nume cod Lili Ruda) – m-ai îmbrățișat, mi-ai vorbit mereu, mi-ai orientat mișcările la anestezie, stând în genunchi în fața mea,  ca să-mi arăți, deoarece nu puteam auzi,
  • asistentelor de la rezerva Cristina Tilici, Andreea Grigorașcu și asistenta blonda cu ochi albaștri superbă, cu o fetiță de 3 ani și mai superbă… nu i-am reținut numele. M-ați înseninat zi de zi, am râs cu voi o grămadă și ați avut o grijă monumentală. M-ați răsfățat și mi-ați suportat toanele.

Sunteți în inima mea mereu, datorită vouă suntem bine și am un pui binecuvântat.

 

 

 

De suflet

Scrisoare la ceas de seară

Gândul de aseară, privindu-mi minunea cum doarme: sa înțelegem că nimeni nu ne poate accepta mai mult decât noi înșine, nimeni nu ne poate aprecia mai bine calitățile decât noi, și nimeni nu ne poate corija defectele în afară de noi. Sunt acum un suflet nou. Iubesc așa cum stiu mai bine, nu numai ca mamă.

Desigur, fac și 1001 de greșeli. Am și 1001 de stări, sentimente, născute din lipsă de somn, griji, îngrijorare. Dar bucuria este majoritară și câștigatoare. Nu mai știu să-mi contorizez timpul, alegerile, cuvintele. Copilul meu este timpul meu, acum. Știu doar să iubesc. Nu-mi număr cuvintele în fața nimănui și nu le aleg. Sper să am mereu mintea și capacitatea să fiu dreaptă în fața fiului meu, și pentru el.


Băiețelul meu, Inimă de leu al meu. Înainte de toate, vreau să ştii că te iubesc. Nu pot detalia, nu am unitate de măsură pentru asta. Scriu acum, să am ce să-ți arăt când crești. Ce fac eu când tu dormi așa frumos ; nu știu cum am putut să nasc așa o minune care m-a învățat cum să lupt pentru viață.

Simte, copile. În felul tău, cu mintea şi puterea ta. O să vezi cum totul se întoarce pe lumea asta, căci nimic nu-i mai presus decât viața, cu tot cu dureri și momente cumplit de grele. Rareori o prețuim, rareori… suntem atât de lacomi cu timpul! Mie îmi este drag să trăiesc, însă nu iubesc amintirile, ci momentele. Iar tu, în cele mai grele momente ale mele din anul acesta împreună, mi-ai dat niște palme și m-ai făcut să casc ochii bine. M-ai scuturat și, din ochii tăi, am ,,auzit” clar și răspicat: hei, mama, privește-mă! Trecem împreună prin toate ! Și am știut imediat cum să mă scutur de dureri și neputințe, de oboseli și de lene. Ești marea mea motivație și crezul meu.

Fiul meu, Andrei-Horia, vreau să ştii că îţi voi greşi. Mult. Că doar sunt mama și nu vom fi de acord mereu. Vreau să înveți că suntem și ceea ce alegem să fim.

20160807_120344

Vreau să vezi cum te voi direcţiona înspre scopuri şi vise care îți vor aparține doar ȚIE.
Pentru că DRAGOSTEA, cea a familiei, dragostea mea, tatălui tău, a bunicilor, unchilor și mătușilor, o ai deja. Ea îți va fi etalon de drum. Şi, cât îmi va sta în putinţă, voi face să fie aşa întotdeauna.

Gguguță, vreau să mă ierţi de pe acum, că te voi răsfăţa. Pentru că o voi face zi de zi, băiețelule minunat. Ca mai toți părinții și spre dezaprobarea lumii. Din plin dar , in asa fel încât tu, ca adult, să nu uiți cine ești.  Să nu uiți că, ce avem cel mai mult în viață, folosim în cel mai prost mod. Să înveți că nu-i greu să apreciem valoarea, e greu să vedem dincolo de aparențele ei. Vreau, totodată, să mă ierţi căci -pentru tine- nu voi fi un părinte mișto, cool, înțelegător sau atent mereu. Vom avea păreri diferite dar vei auzi chiar și atunci, sfatul mamei tale (moștenit de la Nana și Padre, bunicii tăi): ascultă-ți inima și trăiește-ți viața, copile ! Lasă loc mereu de bună ziua și fii cum simți !!!

Vreau , de asemenea, să mă înţelegi când anii vor trece. Da, știu, vreau cam multe. Pot să-ți arăt și să-ți inoculez dragostea de tot, chiar dacă eu voi uita cum e să fii ca tine.  Mă vei trage de mânecă și vei fi rebel, atunci îmi voi reaminti ❤ Cu vârsta, poate voi uita ce înseamnă să trăiesc pentru prima dată şi voi încerca să te feresc de greșeli dar tu,  un tăuraș sadea ca bunică-ta, vei ști să mi reamintești.

Vreau să știi cum să greşeşti, deşi eu nu voi vrea ca tu să dai cu capul de pragul de sus. Vreau să devii pe inima și sufletul tău, nu pe anii părinților. O să înveţi de la mine, dar o să fii ce vrei tu. O să  respecţi atât viața, oamenii cât și experiențele pozitive sau negative, pentru că îți vei câștiga tot respectul.
Mă voi strădui să fii un om cinstit, cu coloană vertebrală, drept și asumat – știu deja, ca așa ești, mi-arăți zi de zi-  .Indiferent ce și cum alegi să procedezi, te voi respecta înmiit. Esti din mine, te respir zi de zi, Guguță. Cum te-am respirat și simțit 9 luni.

Ce mai vreau, e să nu te pierzi pe drum și să nu fii prea mândru. Nici de tine, nici de noi, nici de viață.  Să ceri ajutor când simți că ai tu nevoie. Mă voi strădui să nu uiţi niciodată că eu voi face TOTUL pentru tine, mereu. Și îți voi arăta cum iubirea este singurul lucru pentru care merită să lupţi până la capăt. Dar fără a o forța și fără a-l uita pe Dumnezeu pe drum. Vei înțelege de la mine că Dumnezeu e iubire și credință și vei alege să
să îţi trăieşti viaţa aşa cum ţi-o doreşti TU. Sunt LÂNGĂ TINE chiar dinainte de a te naşte.

Anul trecut  pe vremea asta, te am visat, iar acum doi ani, pe vremea asta, știam că vei veni.

Te iubesc neîncetat, Guguță!
Mămica ta.

(fotografie din arhiva personală, de la 5 săptămâni de viață)

 

De suflet

Ce mi-a lăsat Octavian Paler …

–Am câştigat un concurs online în 2008, în memoria maestrului, cu acest articol clasându-mă pe locul I. Recitesc deseori când mai uit să apreciez ceva… rămâne de actualitate tot ceea ce am simţit când l-am scris. — Oana Dincă

Mi-a lăsat curajul de a rămâne eu însămi, citindu-l.

Mi-a mai lăsat şi gustul visului, acel vis care îţi rămâne în suflet, în ciuda conştiinţei că, la un moment dat, toţi murim.

Acum trăiesc, uneori zâmbind, alteori nervoasă, uitând să apreciez pe cei dragi, dar trăiesc cu dorinţa bucuriei simple de a zâmbi şi iubi, de a dărui descoperind forţa din mine.

Nu ştiu mâine, dar azi, în puterea demiurgică a acum-ului, ştiu sigur că vreau să fiu ce sunt şi cu oamenii pe care îi am in viaţa mea. Îmi tratez emoţiile şi trăirile de zi cu zi prin gândul că sunt. Şi sunt ceea ce sunt.

Nu aud ca voi, dar nici nu vreau să fiu perfectă.

Aud cât îmi trebuie, punând în joc toate simţurile şi, uneori, cu logoree ameţitoare. De ce? Caut calitatea vieţii trăind pur şi simplu. Sunt fericită că sunt.

Caut simplitatea în cele mai elegante cuvinte şi trăiri, în costumaţii excentrice şi machiaj exotic. Şi, cu toate acestea, sunt eu, o Balanţă între trecut şi viitor, cu prezentul de mână. Cu masca superficialităţii afişată faţă de cei necunoscuţi mie, dar acţionând prin sensibilitate asupra celor dragi. Nu-mi anesteziez furia la stresul cotidian, nu-mi alung nici nesiguranţa de sine în contact cu cineva mai puternic emoţional. Prin ele învăţ dincolo de mine şi fac să corespundă interiorul cu exteriorul.

De la Octavian Paler (citindu-l, citind şi înţelegând şi printre rânduri) am învăţat pofta vieţii dar şi tristeţea de a te amăgi cu timpul în braţe.

Fără păreri de rău, că altfel trăiesc degeaba.

Ce a fost, las în cutia pandorei, ca să mă lase să trăiesc. Îmi respect destinul dar îl şi înfrunt.

Viaţa e plăcută şi cu bucurii când încerc eu să mi-o fac plăcută, nu aşteptând dovezi de la ceilalţi (pe care oricum le aşteptăm cu toţii).

Am învăţat citindu-l pe Paler să nu caut frumuseţea, să nu aştept situaţii sau persoane ideale, ci sa iubesc imperfecţiunea oricărui om sau lucru, oricărei situaţii. Imperfecţiunea ascunde cele mai perfecte viziuni. Să iau viaţa aşa cum vreau eu şi să caut răspunsurile cât mai aproape de mine. Exact în faţa ochilor, unde nimeni nu s-ar uita.

Octavian Paler mi-a lăsat esenţa fiinţei. Exprimându-mă cum simt, cum sunt, cum trăiesc, chiar şi cu complexe (deh, toţi suntem oameni). Deşi nu aud perfect, nu aici am complexe, ci legate de corp, ca orice femeie…. Pe de altă parte, Octavian Paler mi-a lăsat senzaţia fiinţei celuilalt care ne face părtaş la lumea lui. Ce poate fi mai plăcut decât faptul că cineva, dintre cei pe care îi iubim, ne face părtaş la viaţa şi sufletul său, permiţându-ne să ne expunem riscului de a trăi chiar şi greşeli? Că doar din greşeli învăţăm. Şi ce dacă nu ştiu toate răspunsurile, căutarea e atât de incitantă şi atât de vie! Astfel simt clipa. De multe ori, mi-e şi frică. Dar am preluat şi gustul puterii de a merge mereu mai departe.

Credeam că mi-ar fi mai bine să aud perfect. M-am înşelat. Mi-am descoperit atâtea alte simţuri şi le-am acutizat. Mai degrabă, nevoia le-a acutizat. Dar de la Octavian Paler mi-a rămas şi gustul pentru putere, acea putere derivată din lupta supravieţuitorului. Mă zbat, dar ştiu pentru ce mă zbat.

Pentru mine în primul rând. Dacă mă deranjează ceva la ceilalţi din jur, în mod sigur mă deranjează şi la mine. Nu spun că reuşesc întotdeauna să ma pozitivez sau să fac cum e mai bine, să fiu mai bună, mai tenace, spun doar că îmi consolidez relaţia cu propriul meu respect de sine, şi abia apoi cu ceilalţi. Detestând lucrurile rele, urând prostia şi răutatea, chiar şi incapacitatea de a nu mai visa, uit să îmi negociez plăcerea de a trăi. Şi nu contracronometru.

Tocmai aici e esenţa: cel mai mult şi mai mult, Octavian Paler mi-a lăsat conştiinţa autorităţii personale contra trecerii vieţii, prin puterea faptelor, nu numai a cuvintelor. Să trăiesc fără cronometru şi fără a încerca mereu un pariu cu propria mea mândrie.

Vă mulţumesc!