Din viață

Gândul amar de dimineață

Aseară, cu Guguță la plimbare, prin centrul orașului nostru.

Eu eram ruptă de obosită, știți voi, o zi cu gătit pt noi, pregătit și papa la copil, trebușoare casnice, căldură mare , lipsă de chef și dor de o piscineală și un cocktail… dar  fresh-pe repede înainte la Guguță și programul lui.

Oprim într-un Carrefour, Guguță fericit , uită să-și  ronțăie mărul (cum face el când vede oameni noi sau intrăm undeva, de bucurie și curiozitate): AAAAAAA, dând din mâini către mine. Un fel de a ,,vorbi” pe limba lui și de a se manifesta în fața a ceva nou.

Se uită apoi la o doamnă din fața noastră care se întorsese deranjată către noi, cu sprânceana stângă ridicată, copilul flutură mâna către ea chițăind bucuros (tai-tai sau salut – cum l-am învățat) și apoi și mai tare, răspicat: AAAAAAA -DA-DAAAAAAA-AAAA și apoi râde. Instantaneu se uită cu toții la noi. Omul de la securitate râde, dă mâna cu Deiuțu. Cel mic se hlizește în continuare și apoi bate din palme. A învățat de o lună să bată din palme. Casiera râde și ea, –Ce faci, măi copilaș?-, puiul râde și el și dă din mâini și picioare bucuros, în continuare. Doamna respectivă din fața mea se uită și mai chiorâș, îmi auncă o privire dezaprobatoare și apostrofatoare și se întoarce cu spatele.  Am rămas cu gura căscată. Copilul, cu mâna-n aer. Sper că nu are nepoți! Sper degeaba !

Copilul, zâmbind în continuare către ea, și mai tare: aaaaaa, abbbbaaaaaaa baaaaaa! Inutil să menționez că doamna avea o bluză înflorată și colorată și niște mărgele voluminoase și mai colorate, păr platinat și ruj roșu… cred că asta l-a atras pe el. Doamnă cam pe la 60 de ani, dar cu chip asprit și gura fixată într-un rictus de expresie rigid. Femeia se mai uită o dată la mine, tare urât și îmi zice: ce să-i faci, fără educație. Și ne întoarce spatele la loc.

Am înghețat instantaneu. Am zis că văd negru. Îmi simțeam lacrimile-n ochi – da, m-a durut! De unde și până unde etichetarea directă și o judecată malițioasă? Cu ce îi greșisem eu sau un copil nevinovat,care nici măcar nu făcea gălăgie continuă? Dacă nu eram într-un loc public cu atâția oameni, și eram noi două pe stradă, i-aș fi replicat. Și încă usturător. De acord, viața ne dă și cu leuca în cap și, ca atare, ne purtăm urât cu cei din jur. Totuși…! Putea să tacă și să întoarcă spatele. Mă și vedeam ca-n Ally McBeal, apucând-o de păr și ciufulind-o nițel. Dar așa, pe silențios, cu niște pamperși în rujul acela, de să-i zboare fulgul. Glumesc, desigur, fac haz de necaz.

M-am abținut cu greu, mă făcusem curcubeu la față, îmi ardeau urechile, copilul fericit în continuare, ronțăia lanțul de la suzetă și se așezase cuminte pe spate, privindu-ne curios. Foarte atent și la mine, mama lui (asta m-a făcut să rămân calmă, știu perfect ce exemplu îi transmit și îi dau). Îmi văd de cumpărăturile mele și îmi aștept rândul, mângâind copilul pe creștet. L-am pupat. Ieșiseră ghearele de leoaică din mine. Ce m-a liniștit la inimă, au fost privirile casierei, omului de la securitate și ale domnișoarei din spate care a venit și i-a zâmbit puiului, iar mie mi-a aruncat privirea de -Nu lua în seamă-.

O chestie atât de banală, dar care relevă o mare problemă a societății de ASTĂZI.Ne îngrijorăm că cei din jur nu ne ascultă cu adevărat şi nu au încredere în noi, dar nu ne îngrijorăm deloc de ceea ce văd ei la noi?! De ceea ce transmitem noi? Sau de ceea ce vede lumea întreagă la noi, în orice situație și oriunde, în funcție de conjunctură? Ca să primești de la viață, trebuie să dăruiești tu întâi, mie îmi este foarte clar încă de la majorat.

Mda, știu, viața este grea, oamenii ne fac multe, bolile sunt cruci grele, dezamăgirile sunt multe… dar când am uitat să privim în jur cu toleranță, înțelegere, când am uitat să ne bucurăm de privirea și exclamația bucuroasă ale unui copil ? Când am uitat să oferim feedback / empatie? Ba chiar, să te bucuri de manifestările  unui copil  care nu te cunoaște și nu se sperie  ? Mie – și mi se întâmplă des, nu numai de când sunt mamă- îmi merge la inimă o astfel de reacție sinceră a unui pui mic. Mă înveselește, mă bucură, mă înseninează. Mai ales cu atâta durere pe lume, atâția copii necăjiți… știu perfect ce văd la serviciu.

Le spunem oamenilor, în general, că iertăm totul când, de fapt, nu uităm nimic. Unde nu este respect în propria ta viață, față de tine și de tot ceea ce ai trăit, când nu mai ai niciun dram de înțelegere față de o situație nevinovată cu un copil mic, nu este nici dragoste sau şansă în viața ta. Unde nu-s acestea, nu-i niciun motiv să mai crezi în viață. Dar e și pentru că nu mai vrei tu, nu că nu ai mai putea.

Doamnă, nu urlă în dumneavoastră nesimțirea. Urlă incapacitatea de a mai vedea în jur, de a mai simți firescul și naturalețea, de a dărui și a primi. Urlă trecutul și durerea, dar mai rău urlă neputința unor ochelari de cal. Eu am trecut peste, dumneavostră nu veți depăși niciodată granițele unor vremuri demult apuse și ale unor prejudecăți stigmatizatoare inutil. Aceasta-i moștenirea pe care o lăsați familiei dumneavoastră. Regretele și refuzul. Nu, nu vă judec, v-am iertat. Pierderea este a dumneavoastră, nu a mea.

Constat doar și îmi pare rău că v-ați pierdut bândețea.

Advertisements