De suflet

Despre nașterea la Regina Maria București – povestea mea- partea întâi

Datorită faptului că, anterior sarcinii, mersesem la un control  la un doctor de la Regina Maria București și făcusem și setul de analize pre-sarcină (voi vorbi despre analize în alt post) tot acolo dar, mai ales datorită faptului că mi-a plăcut foarte mult de domnul doctor ca om și profesionist și că – de ce să nu recunosc- am adorat condițiile și atmosfera de acolo, am decis împreună cu Teo să merg tot acolo din punct de vedere al monitorizării sarcinii ș.a.m.d. Citisem pe net o grămadă de clinică, articolul care m-a convins- dinainte de vizita la fața locului- este aici.

Aveam niște economii și am mai împrumutat, astfel că timp de 9 luni de zile, am fost monitorizată lunar de domnul doctor pe care-l alesesem și cu care am ținut legătura prin e-mail, eu neputând comunica deseori în mod eficient la telefon (hipoacuzică). Mi s-a părut extraordinară atenția aceasta a lui, care doctor își mai face timp măcar 5 minute să-ți scrie si e-mail… Nu am știut din star că pot face un abonament pe un an la clinică, astfel că am plătit destul de mult pe analizele din primele 3 luni de sarcină. După ce am aflat de abonament, mi l-am făcut și costurile au fost mai scăzute (mai puțin naveta lunară la Buc, trenul, mâncarea și alte-cele) și am avut discount și la pachetul de naștere.

Am ales din start rezerva dublă, nu mi-am permis la acel moment o rezervă single. Cred că nici dacă îmi permiteam, nu o alegeam – cu gândul că mai am cu cine sta de vorbă, căci eu nu prea aud  bine și dacă e ceva noaptea, să nu fiu singură etc. Am fost dusă în turul spitalului, al rezervelor, mi s-a explicat absolut fiecare detaliu, mi s-a răspuns la absolut fiecare întrebare, fără ocolișuri. Nu au insistat nici cu recoltarea de celule-stem, mi-au explicat în ce constă procedura și au lăsat la latitudinea mea, nu a încercat nimeni să mă convingă de ceva anume. Eram extrem de nehotărâtă în ceea ce privește pachetul de celule-stem, era un efort financiar triplu  și, în plus, studiind problema , ținând legătura cu multe persoane (vedeți aici un articol  extrem de bine argumentat, care mi-a relevat aspecte neștiute), nu mi se părea viabil la noi. L-am întrebat și pe dr meu, mi-a spus doar atât: e ca la asigurările CASCO la mașini. Mai mult, nu mă pot exprima, voi alegeți. Astfel că am ales să nu recoltez.

În turul spitalului / maternității, m-au lăsat să văd tot ce am vrut, mai puțin sala de naștere, cea de operații etc. Rezervele sunt impecabile, culori faine (sic! gusturi de femeie…alb/argintiu, mov etc ), dotări impecabile (la rezerva dublă  exista despărțitor între zonele celor două paturi, o baie comună, lângă fiecare pat, o masă și cu 2 scaune daca persoana are vizitatori, carafa de apă și ceai, pahare, iar la mijlocul încăperii, o canapea; era chiuvetă, comodă de înfășat, aveai produse igienice în baie pentru tine, ca la hotel , dar și produse pentru bebe etc), papuci, prosoape, TOT, am plecat cu inima liniștită.

Pe 14 mai 2016 (eram deja în București, monitorizată de medic până avea să fie momentul), seara  am ieșit în oraș la o plimbare cu soțul meu și nașii, eram în 37 săptămâni. Ne-am oprit – nu o să uit în veci- la Il Locale în Herăstrău cu alți prieteni, la un suc. Toată ziua mă încercase un sentiment foarte ciudat, un fel de liniște dinaintea furtunii, nelalocul ei, nu am îndrăznit să discut nici cu ai mei care stăteau cu inima cât un purice la Tg-Jiu, nici cu soțul meu să nu-l panichez. Vorbisem deunăzi cu medicul prin e-mail și mă asigurase ca, la orice semn ciudat, să-l anunț. Nu simțeam nimic, nicio mișcare, dar mă simțeam neagră… și goală pe dinăuntru. Rece. Mi-era foarte somn, am fost moleșită și moale, nu aveam culoare în obraji deloc… nu mai era ca în cele 9 luni. Era prima dată când se întâmpla în 9 luni, nici măcar un vălurit, nimic și nu-mi dădea pace un soi de neliniște, grijă, stăteam ca pe ghimpi. Nimic-ul acela mă durea mai mult ca oricând. N-am fost niciodată lacomă sau sigură de oameni, doar de mine și de viață, de  privirile celor dragi. Așa am știut.

A fost și prima dată când nu am poftit la un vin roze. Efectiv am știut că nu e bine. Mi-am spus că mi se pare, că sunt aproape de final și nu mai are așa mult loc bebe să miște… ceva nu era în regulă, începuse să-mi fie și puțin rău ca stare generală, fără vreo durere anume… ăsta a fost semnul meu, mai ales că aproape 9 luni m-a tot durut burta, mă înțepa ceva, simțeam mișcările lui bebe, vălurea mereu ceva, nu era liniște totală. Nașul mă întreabă ce am, Teo deja mă simțise, nu-mi găseam locul. Simțeam că erau deja, și ei foarte stresați dar că se țin tare. Le-am spus cu lacrimi în ochi că nu simt copilul, că nu este ceva în regulă dar și că, poate e doar panica apropierii momentului și poate am un atac de panică. Mai stăm o jumătate de oră, timp în care am fost total confuză, absentă. Mă uit la Teo, mă uit la nașa, mă uit la nașul. Eram în dubii, nu voiam o alarmă falsă, dar nici să nu acționez. ÎNCEP SĂ FIU FOARTE AGITATĂ. Mint, mi-era o frică….îngrozitor de frică, voiam să fie bine, suferisem ca un câine 9 luni. Au înțeles din priviri și au spus extrem de hotărâți, ceea ce nu aveam eu curajul : mergem la spital.

La 1 dimineața am ajuns la camera de gardă a spitalului Regina Maria din Băneasa, nu aveam la mine nimic, nici geanta de spital, nimic… mi-am prezentat buletinul, am anunțat ce doctor am, le-am spus simptomele și imediat au chemat dr de gardă. A venit o doamnă drăguță, o asistentă, m-a dus în camera de monitorizare și m-a conectat la aparatul  cu senzori pentru monitorizarea bătăilor inimii fătului. Procedura externă se face la nivelul pielii, este neinvazivă. Adică nu te doare nimic și nu te afectează cu nimic. Stai întinsă cu spatele și cu genunchii parțial ridicați. Ți se pune o pernuță sub șoldul drept pentru a determina mișcarea uterului spre stânga și ți se pun electrozi pe abdomen, conectați la monitoare. Prin intermediul lor, se monitorizează rata bătăilor inimii, dar și prezența / durata contracțiilor. Nu aveam contracții dar bataile fetale nu erau ok. Deloc. Vedeam pe fețele lor ceea ce nu spuneau.

Am știut că se întâmplă ceva, dr de gardă tot intra și ieșea, asistenta zâmbea dar cam forțat, mă asigurau să stau liniștită, mie îmi gâlgâiau lacrimile….vorbeau cu soțul meu și cu nașii…m-a umflat plânsul. Nașul m-a luat de mână, Teo mă ținea de cealaltă mână….STAI LINIȘTITĂ, TE ROG! Ba pe naiba, cine putea să stea… mișcam disperată cu capul în toate direcțiile să văd ce vorbeau cu toții.  Aveam bătăi neregulate ale inimii, nu neapărat datorită agitației mele…fătul avea bătăile neregulate, încete… brahicardie fetală. Ăsta-i dezavantajul să citești pe buze. Vezi tot ceea ce nu auzi și ceea ce ei nu știu că tu vezi și înțelegi, mai ales dacă se feresc să nu te sperie. E groaznic. Partea bună e că se ține legătura cu tine și te țin la curent. Desigur, în mod delicat, dar oricum.

Bătăile inimii unui făt trebuiau să fie peste 120 la acel moment al sarcinii. Mie îmi scăzuseră la 111, creșteau puțin, scădeau iar , 109, 107, apoi 116…dar încet…….m-au internat, m-a luat o asistentă de mână, mi-a luat dosarul, hai să mergem într-o rezervă, voi plecați acasă (către ai mei), au anunțat doctorul meu (prin ce noroc chior putea să aranjeze soarta ca dr meu să locuiască vizavi de spital?!). M-au pus într-un cărucior cu rotile – procedura- și hai la rezervă (un semn care m-a impresionat: au ținut legătura cu el din 2 în 2 ore până dimineață). M-am pus pe plâns, Teo m-a luat în brațe, nașul era fiert și stresat, nașa albă și încerca să mă încurajeze. Asistenta m-a liniștit, mi-a spus foarte ferm, privindu-mă în ochi, stai cuminte, afectezi copilul! M-am calmat atunci.

Ai mei au plecat acasă, se făcuse 3 dimineața. Teo mă încuraja prin mesaje. Plecase cu lacrimi în ochi și el – mai mult forțat de faptul că nu avea cum să rămână cu mine atunci, i-au spus că trebuie să mă odihnesc. M-au schimbat într-o cămașă mov – m-a liniștit culoarea, o puerilitate, știu. M-au conectat la tot felul de aparate, mi-au băgat o perfuzie – nu mai știu cu ce și nu m-a interesat să întreb, voiam doar să fie bebe bine. Pat cu telecomandă, televizor, singură în rezervă, mi-au adus apă, m-au întrebat dacă mai doresc ceva… Mi-au arătat butonul de panică de lângă pat, cel din baie, mi-au spus foarte ferm și sigur să sun pt absolut orice, chiar dacă nu le aud prin difuzor, ele vor ști să vină. Mi-au deschis geamul la cererea mea, mi-au spus că mi-a scăzut tensiunea și de aceea îmi era foarte cald, mi-au spus că la prima oră va veni doctorul meu să mă vadă – prins de gardă la alt spital, dar că țin legătura cu el din oră în oră.

Am reușit să ațipesc puțin, mă tot trezeam la intervale regulate, simțeam mișcări și aerul – intrau asistentele din 20 în 20 minute. Eu astfel de condiții nu am văzut la niciun spital, la cel de stat nici vorbă de așa ceva. La 5 dimineața mi s-a făcut un pic rău, amețeam, mă durea burta foarte tare, aveam crampe puternice și ascuțite, îmi luase inima la galop. Asistenta mi-a spus că am contracții la 20 de minute, a venit dr de gardă, a venit moașa – da, au și moașe, control fizic, aveam colul închis, nu pierdusem apa și nici bebe nu era cu capul pe traseu, deși era cu capul în jos. Urmează contracții la 15 min, no-spa și perfuzie… cred că și ceva calmant, căci adorm – deși eram speriată de moarte și foarte agitată. Moașa mă ține de vorbă, vrea să afle de ce am hotărât cezariană și nu natural. I-am povestit istoricul celor 9 luni, istoricul meu medical și toate cele și hotărârea luată împreună cu medicul meu. A stat cu mine 1 oră și revenea la fiecare 2 ore. Mi-a spus că, din punctul ei, puteam să nasc și natural și că bebe nu este plecat pe traseu. Simptomele fizice nu corespundeau cu cele arătate de aparate – și, of Doamne, CE APARATE PERFORMANTE, la un moment dat mă simțeam ca în Star-Trek.

La 7 dimineața – contracții la 30 min. Vine dr meu, îl văd cam palid, îmi spune, te țin aici, să vedem, nu-mi place deloc ce se întâmplă dar nici nu vreau să mă grăbesc, o să facem cezariana mai devreme decât am preconizat. Aș vrea totuși, să văd ce se întâmplă, după tratament. Ești supravegheată în permanență și îți vom spune totul. Nu este foarte grav, dar nici ok nu este. Bebe trebuie să mai stea în burtică, cred că încă e devreme să-l scot, facem tot posibilul să fie bine. Îmi sună cuvintele ca într-un difuzor, dintr-odată mă simt mică, undeva departe cu mintea și sufletul. Dl dr pleacă la operațiile de dimineață, rămân cu asistenta care îmi aduce micul dejun și am cerut și o cafea. Da, mi-au adus și o cafea – slabă chioară, dar au fost drăguți.

La 9 dimineața apare soțul meu, alb, nedormit, îngrijorat, mă sună și mami care aflase între timp… numai felul cum vorbea și îmi venea să gâlgâi de plâns… mă țin tare, mama e mamă, știa prin ce trec….dar jur că aș fi plâns… mi-era teamă să nu îi fac rău puiului și nici să nu o sperii prea rău pe ea, mereu am avut teama asta cu mama – să nu-i vină rău, să o menajez – a trecut prin foarte multe cu mine. Încep să mă simt mai bine, la 10 dimineața au încetat contracțiile, la 11 simt un boom de energie, iar bătăile inimii lui bebe sunt la 120, 130… Mă pun la tv, pe telefon, pe net, mai vorbesc cu Teo, mai plâng… ai mei deja sunt pe bus către București, se făcuse duminică, 15 mai… se face prânzul, mănânc, sunt monitorizată nonstop. Țin minte că aveau o mâncare atât de bună și de variată – în veselă de arcopal alb, cu numele meu pe o hârtiuță pe tava cu mâncare și că, dacă nu era situația care era, m-aș fi simțit ca la hotel.

Revine dr meu (în tot acest timp a venit să mă viziteze dr de gardă – Amin și mulțumesc , dl dr Narcis Stoica !-  la fiecare 30 minute, mi s-a părut wow, mai ales că mi-au spus asistentele că aveau o zi complet haotic de aglomerată, urgențe peste urgențe, internări, nașteri, iar el stătea cu mine de vorbă, mă palpa, controla etc), apare iar și dr meu, îl informează asistenta despre evoluția situației – sunt conectată la senzori și aparate nonstop, dar ceva nu e ok, nu zâmbește, nu nimic. Îmi spune că simte că e devreme, nu-i place ce se întâmplă, contracțiile nu corespund cu restul simptomelor, am colul închis dar că – în contextul stărilor mele- ar trebui acționat în curând. Ia decizia să mai stăm câteva ore, dar cere asistentei să mă verifice din 15 în 15 min.

Se face după-amiază, ajung și ai mei, îi îmbrățișez, stăm de vorbă, mă plimbam prin rezervă. Domnule, atâtea ore singure în rezervă (îl trimisesem pe Teo să doarmă puțin), am avut timp să studiez totul. Curățenie impecabilă, condiții de lux, tot ce vrei și ce nu vrei, medical vorbind. M-au întrebat și dacă îmi aduc ceva de citit. La baie totul impecabil, prosoape, obiecte igienice, tot-tot. Mă holbam la gelul de duș cu esență de trandafiri și la săpunul lime și mă gandeam, copile, mulțumesc lui Dumnezeu că am putut să vin la un spital privat, o să fie bine, puiul meu… Deh, mă încurajam și eu. Vorbeam singură: n-o să avem nevoie niciodată de nimic de la tine, în afara de a fi tu însuți, copile. Pentru că ne semeni, copile drag și multiubit, ești rupt din noi, așa că sufletul si mintea te vor îndemna mereu să fii TU. Îți mulțumesc pentru tot ce mă înveți deja. Vă spun, în oricare altă situație, aș fi plâns și m-aș fi dat cu capul de pereți. Iar eu mă mângâiam pe burtă și îi încurajam pe cei din jur, plângeam doar în fața lui Teo.

Vine iar dr meu, stă de vorbă pe fugă cu ai mei, pleacă la o urgență, apare și dr de gardă. Se face 11 noaptea, nu mai voiam să stau, mă stabilizasem – știam că nașii stau la 10 min de spital și eu stăteam la ei, astfel că aș fi vrut să dorm acasă. Mi s-au mai făcut 2 controale (am uitat să spun că mi s-au fcut și mai multe ecografii pe parcursul acestor ore) fizice, foarte ușor și delicat, pentru a nu provoca ceva. Dr de gardă se schimbase, nimerisem o femeie- puțin cam brutală și arogantă, nu mi-a plăcut, deși a fost atentă cu mine – aflu între timp că nu mai lucrează acolo-  ne-a spus ce știam deja de 3 săptămâni, s-a calcifiat placenta (a îmbătrânit), bebe nu mai ia în greutate cum trebuie și este foarte mic pentru 37 săptămâni, dar că nici lichid nu am așa mult. Probabil la toaletă… că semne clare nu am avut, în afara contracțiilor.

La 11 noaptea, după ok drului de gardă de atunci și ultimul control total, solicit externare – întrebasem în prealabil dacă se poate – mi-au spus că acum sunt stabilizată dar că ei ar prefera să mă țină acolo, eu simțeam că trebuie să plec. Nu știu, nu era vorba de risc, ci de siguranța sentimentului de ACASĂ, nu știu, nu pot explica. Am semnat formularele, dr meu află, îmi dă e-mail ca a doua zi să mă prezint la cabinet la dumnealui, confirm. Vorbisem si pe zi despre asta.

Mergem acasă… numai eu știu cum a trecut noaptea…se făcuse 16 mai…am mers cu ai mei și Teo la plimbare, la masă, la aer curat, în burtă simteam mișcări…după-amiaza la 4 mă prezint la control dar începusem să mă simt ca și cu o zi în urmă. N-apucă dr să se uite bine pe ecografie, ne cheama înapoi pe scaun, ne spune să ne prezentăm dimineață la spital la prima oră și imediat sună acolo: dimineață la prima oră intru cu cutare în sala de operații, pregătiți totul, este urgență… le finalizează detaliile, le dictează cnp meu și numele (mă aflam deja în baza de date), apoi îmi spune foarte delicat dar cu subînțeles, te operăm, trebuie să intervenim. Nu are rost să te mai îngrași atât, iar bebe să nu asimileze nimic. Mama, Teo, tata, foarte îngrijorați dar și atenți cu mine… eu, nici nu mai știam pe ce lume sunt. A fost cumplită așteptarea. Cumplită. Nu puteam vorbi, că plângeam.

Dimineața la 5 m-am machiat, m-am îmbrăcat frumos, le-am dat mesaj la ai mei care erau la hotel, s-a trezit și Teo, am pregătit gențile- a mea și a lui bebe, mi-am pus zâmbetul pe buze – dar numai eu știu ce era în sufletul meu- și hai la spital.

IMG-20170121-WA0046

Ajungem la 7, sunt introdusă în sala de așteptare, a durat vreo 5 min, am dat buletinul și alte informații, sunt dusă cu liftul și cu Teo în rezerva mea. Una mare, superbă, liniștitoare, aveam si floare la ușă. De aici încolo, totul pe repede înainte, sunt schimbată în cămașă parfumată mov… Teo mă încurajează dar e cu lacrimi în ochi… mă sui în căruciorul cu rotile și hai la sala de operații. Uitasem să menționez că eram și coafată – așa am simțit eu – mai mult să-mi ocup mintea. Am luat decizia în mine ca, orice și oricum ar fi fost, să fiu tare, să zâmbesc și să am credință. Știam că trebuie, nu că puteam ci că TREBUIE să procedez astfel. Vă spun eu, așteptarea te omoară mai mult ca orice. Astfel că i-am spus soțului meu să-mi aducă de acasă și valiza de machiaj, eu mă voi machia zilnic și îmi voi întreține moralul. S-a uitat cu ochii cât cepele la mine, dar a aprobat.

Vine dl dr, echipa de asistente -toate puse pe zâmbet și nu din acela fals- atmosferă relaxată, vine și dl dr anestezist pe care îl cunoscusem în săptămâna 36 de sarcină la controalele pre-naștere. Mă sui pe masă, urmează procedurile, conectare la tot ce tb, anestezie peri-rahi-epidurală  (locală), simt o pișcătură infimă in spate, mai mult o mâncărime – am stat in fund cu capul plecat si spate drept- și un fior extrem de rece pe șira spinării, solutia, îmi montează si un cateter… trec cateva minute și încep să mă simt beată, în 10 min nu-mi mai simt DELOC PICIOARELE, burta, nimic de la brâu în jos… acum înțeleg filmele acelea cu cazuri în care sunt perfect conștienți dar, fizic, nu pot simți nimic. E groaznic dar și interesant.

Au desfăcut în fața mea tot felul de truse sigilate- de unică folosință, au scos totul sigilat și sala de operație mirosea foarte fain- culmea. Lucea totul, aparatură, lucruri, patul imecabil – am avut – o secundă-impresia că nu-s în România. A fost momentul în care am știut că Dumnezeu a făcut să aleg să nasc acolo și în care am știut că totul va fi bine, A fost liniștea aia totală în mine. Am știut și nu m-am mai temut.

Partea comică e că am turuit încontinuu. Probabil oi fi spus și destule chestii amuzante, hohoteau asistentele și dl dr zâmbind, mi-a spus – cald și duios, m-a mângăiat pe frunte- ești totală 🙂  Am strigat la ei că nu văd ce vorbesc, ce tot fac acolo…. Au spus că nu au avut așa pacientă niciodată, directă și vorbăreață, fără trac, că ei nu simt că ar fi la serviciu. Au tras la mine din prima. M-am liniștit. Nu știu dacă de la anestezie, dacă de la faptul că voiam să uit situația traumatizantă și pericolul în care mă aflam sau, pur și simplu, a ieșit Oana din adânc, dar i-am spus dr-ului că m-a îmbătat. Că toată sarcina mi-a fost dor de o clubăreală și un vin. Și l-am rugat să mă ierte pentru că l-am zăpăcit 9 luni. L-am certat (da, așa am făcut) că nu mi-a convins soțul să stea cu mine în timpul nașterii. Mi-a spus – prin asistentă- că medicii pot opera pe oricine și pe orice, dar nu pot asista la operațiile celor apropiați. L-am rugat pe dr anestezist să mă ia de mână, am uitat să-l domnesc. Bogdane, ce Dumnezeu faci pe telefon acolo în spatele meu? Ia-mă și pe mine de mână, mi-e frică iar. Îmi zice, stai liniștită, nu uita că nu ai voie să miști capul deloc, îți verific iar tensiunea, să-mi spui dacă îți este cald brusc sau îți vine să vomiți, este foarte important. Neeee, nu îmi vine nimic, mi-e foarte foame. Nu mi-ați dat voie să mănânc, nu vă e milă?! Și mă mai țineți nemâncată și după. Bogdane, m-auzi?! Începe să zâmbească, STAI CUMINTE ACOLO!

Au început să râdă și fetele. Atmosfera degajată, și prin relaxarea și profesionalismul lor total, și prin încrederea mea totală în ei și relaxarea mea finală. M-au întrebat dacă vreau să facă doar poze sau să filmeze. Am ales pozele, am zis că leșin dacă văd filmarea.  Una din asistente s-a dus la soțul meu să-i ia telefonul. Mi-au spus că sunt prima pacientă din ultima vreme care vine și coafată, și machiată, le-am spus că nu e fiță, ci doar o strategie pentru moralul meu.

La un moment dat, burta mea în stânga și în dreapta, nu simțeam durere ci presiune, apoi dintr-o dată, ușurare fizică, am știut că a ieșit copilul pt că l-am auzit URLÂND. Mă întorceau pe o parte și pe alta. Da, eu care nu aud prea bine, l-am auzit din prima, poate l-am și simțit. Mi l-au adus în bațe, era cald, fierbinte, urla ca din gură de șarpe, nu am putut să plâng, am zis doar PUIUȚUL MEU!! L-am pupat lung… apoi dna dr a luat-o cu el la pas alert prin sală. Aici o să pun pauză povestirii – nu mă simt în stare să povestesc despre ce s-a întâmplat și cum, cert este că dna dr neonatologie, șef secție RM, nu s-a mișcat din spital până nu l-a stabilizat și nu m-a asigurat că e bine. Povestea, altă dată. Am și poză exact din acel moment când mi l-au pus la piept imediat după naștere- o păstrăm doar pentru sufletul nostru.

Între timp, dl dr lucra la mine, am strigat după el, nu i vedeam decât capul – era un paravan în fața mea – și a venit una din asistente de undeva din spate , m-a luat de mână și îmi spune, stai liniștită, te coasem acum, apoi te mutăm în postoperator și poți vorbi cu ai tăi. Bebe e la neonatologie, o să vină dna dr să vorbiți, peste câteva ore. Dl dr anestezist mă ținea de cealaltă mână, îmi zice: voi oltencele… și nevastă-mea e olteancă și o ador! Ce faci, cum ești? îi spun că mi-e foarte cald dar nu mi-e greață, zice, ți-a scăzut tensiunea pe aparate, dar trebuie să verific și ce simți tu, să-mi spui orice simți. Se tot muta să vină în fața mea să văd ce vorbește.  Ei comunicau cu toții între ei non-stop, se auzeau, eu din cauza poziției, nu le puteam urmări fețele. Mi-a plăcut că mereu a fost lângă mine o asistentă, de mână, mă mângâia, îmi vorbea, mă întreba. Îmi spunea, uite acum o să-l scoată, uite, mai e puțin. Pe dl dr nu l-a deranjat nimeni cu nimic, nu l-au ținut de vorbă, a fost singur, îi vedeam sprâncenele concentrate și expresia de pe frunte. Era acolo lângă mine, vedeam că cere câte ceva la intervale regulate asistentelor și cum se uită pe aparate. Așa atmosferă, grijă de om, spital și echipă profesională- și nu din aceea forțată că trebuie, ci că se poate, nu am mai văzut. Nu mă cunoștea nimeni, eram doar o pacientă care își plătise totul și pentru care era perfect normal să aibă atâta grijă și atenție.

M-au mutat în postoperator unde trebuia să stau între 6-8 ore. Perfuzii, injecții și mai multe, nu mi-amintesc ce. Dar am fost extrem de lucidă, am vorbit cu mama, cu Teo la telefon, mama era gâtuită, nu le-au dat voie să intre decât soțului meu, 5 min. Nu-mi explic nici în ziua de azi cum Dumnezeului NU AM DORMIT ABSOLUT DELOC în 6 ore post-operator, deși dormeau toate în jurul meu ca găinile. Exact așa, mă scuzați de expresie. Mi-aș fi dorit să dorm, eram epuizată. Îmi vâjâiau urechile. Mi-au povestit asistentele că au băgat două sedative în mine. NIMICUȚ. În 2 ore vine dna dr neonato, discuția nu o pot reda exact. Nu m-a menajat cu absolut nimic, a fost sinceră, m-am pus pe plâns, m-a luat ferm de braț și mi-a spus, la final – trebuie să crezi și să lupți, altfel nu facem nimic, nici noi, nici tu, nici copilul. Dacă mai stateai o oră și nu veneai la spital, nu -l mai aveai astăzi. Depindem de Dumnezeu și de copil, eu sunt doar o unealtă. Mi-am șters lacrimile, m-a îmbrățișat și am luat a doua oară pe ziua aceea, hotărârea să fiu cea mai tare, cea mai pozitivă (astăzi, Guguță este extrem de bine din toate punctele de vedere). Și nu, nu am simțit durere, nici la tăietură, nici nimic, nici vomitat, nici migrene, NIMIC. Doar o foame monumentală, îmi ghiorțăiau mațele.

Am stat pe net, pe telefon, m-am uitat în gol pe pereți, mi-au pus ciorapi antitromboză și nu simțeam nimic dar da, în 3 ore am început să mișc picioarele. Mi-au făcut injecții, alte perfuzii – habar nu am ce. Am fost supravegheată nonstop, le simțeam lângă mine dar nu le vedeam mereu, totul a fost neinvaziv și nederanjant, extrem de liniște și pace. La un moment dat m-am panicat, m-am simțit singură, ma uitam cum dorm celelalte – aveau paravan , dar se mai vedea câte ceva sau le vedeam pe cele care intră în sală sau cele care ies. Am strigat și imediat s-a ițit un cap de asistentă. Nu știu de ce le-a plăcut de mine, mereu au stat și m-au luat de mână, mi-au spus că sunt foarte lipicioasă și familiară și cea mai cuminte și pozitivă. Una din fete a și plâns, mi-am dat seama că aflase și povestea cu puiul și mi-a zis, hai că în curând te ducem în salon la ai tăi.

Urmarea, în curând.

IMG-20170121-WA0050

(fotografie de la 1 săpămână și jumătate de viață a lui Gugu, după ce am primit confirmarea că este totul ok)

Mulțumim din toată inima:

  • domnului doctor: Cristian Rădoi , medic obstetrică ginecologie (supraspecializare în infertilitate și reproducere umană asistată)… și datorită dumneavoastră, atenției și sprijinului permanent în cele 9 luni de sarcină, am înțeles cum dragostea are mii de definiții și ne-am trezit îndrăgostiți până peste cap. Așa ne-am trezit noi pe 17 mai 2016, cu micul nostru Inimă de leu. Vă mulțumesc și vă iubim !
  • doamnei doctor Sef Sectie neonatologie Mihaela Scheiner. Dumneavoastră ne-ați arătat că, atât timp cât nu cedăm și avem credință, ziua de maine îți va zâmbi, iar viitorul îți va fi luminos și clar. Datorită dumneavoastră, astăzi, copilul nostru este bine, ne luminează și ne călăuzește mereu cu dragostea lui. Vă mulțumesc si vă iubim !
  • domnului doctor ATI și cardiologie Bogdan Moscaliuc, mi-ați dat certitudinea că este bine, că sunt protejată și îngrijită, și mi-ați dat o liniște fantastică în timpul operației și da, aveți o mână caldă, de aur . Vă mulțumesc și mă înclin!
  • asistentei din sala de operație – se știe ea (nume cod Lili Ruda) – m-ai îmbrățișat, mi-ai vorbit mereu, mi-ai orientat mișcările la anestezie, stând în genunchi în fața mea,  ca să-mi arăți, deoarece nu puteam auzi,
  • asistentelor de la rezerva Cristina Tilici, Andreea Grigorașcu și asistenta blonda cu ochi albaștri superbă, cu o fetiță de 3 ani și mai superbă… nu i-am reținut numele. M-ați înseninat zi de zi, am râs cu voi o grămadă și ați avut o grijă monumentală. M-ați răsfățat și mi-ați suportat toanele.

Sunteți în inima mea mereu, datorită vouă suntem bine și am un pui binecuvântat.

 

 

 

Recomandarea de duminică

2 cărți, o melodie și o îmbrățișare

Inspirată de Cristina Oțel cu al ei site , m-am hotărât să fac și eu o secțiune aici, unde să recomand ce mi-a plăcut, ce am mai văzut, citit sau gustat. De ce nu?

Încep cu cartea lui Waris Dirie & Cathleen Miller, primită cadou de la soțul meu: ,,Floarea deșertului – călătoria extraordinară a unei nomade din deșert”. Este o carte profundă, pe alocuri șocantă și dureroasă. Am recitit-o de 2 ori.

cartewaris

Te învață că putem să fim prieteni cu cei care intră în viața noastră , nefiind deloc greu să le întindem o mână de ajutor în clipele cele grele. Te învață că, orice faci în viața aceasta, are un preț, totul se întoarce. Îți arată cum o vorbă bună, un sfat înțelept, un gest de generozitate, o mângâiere sau, pur și simplu, o prezență oarecare  este de mare ajutor. Dar că nimic nu-i mai bun decât PUTEREA, CREDINȚA, DRAGOSTEA ȘI o îmbrățișare. Necondiționate. Toate evenimentele din carte sunt reale și reprezintă viata lui Waris, cel mai celebru model de culoare după Naomi Campbell. Am citit-o pe nerăsuflate, simpla finalizare a lecturii mă făcuse să mă simt mai puternică decât oricând și extrem de norocoasă. Prinzi motivație clară, crede-mă, vezi că în viaâa ta, totul pare mai simplu.

Știi de ce? Pentru că suntem la vârsta cu care nu (mai) plătim anii. Pentru că prețuim și ceea ce ne așteaptă, nu numai ceea ce facem. Pentru că ne-am născut unde și când ne-am născut și pentru că ne-am trăit copilăria.

Ajung la ,, Inteligența emoțională” a lui Daniel Goleman, o lectură deloc simplă. Trebuie să o recitesc, trebuie, am rămas cu o grămadă de întrebări și vreau să resintetizez. Goleman face un inventar al emoțiilor umane celor mai puternice, eu am găsit aici explicații plauzibile pe care nu le-am conștientizat până acum.  Nu este deloc greu să asculți oamenii, să le înțelegi poveștile, să constați că -în mare parte – sunt asemănătoare și că, absolut cu toții trecem prin momente dificile. Uneori foarte grele, deși tu nu vezi mereu în spatele unui zâmbet. Emoțiile ne conduc viața și tot ele ne determină acțiunile, fie ele bune sau negative.

 

descărcare

Continuu cu postarea lui Cabral Ibacka, am râs cu lacrimi la cafeaua de dimineață, deși nu am prea dormit azi-noapte , caninii lui Guguță dându-ne ceva emoții de o săptămână. Aici nu am ce comenta, poate doar că tindem să ne dăm rar jos ochelarii de cal, în viață. Și mie mi se întâmplă deseori, să fiu luată drept ce nu sunt, poate și din cauza pasiunii mele pt makeup sau pt voaluri pe cap.

Interviul cu Corina Bordeianu, văzut pe pagina de facebook a Irinei Wagner (coproprietara Wagner-Arte frumoase și povești) mi-a mai deschis ochii, vis-a-vis de conceptul de marketing cultural, pe care nu-l înțeleg mereu. Citez: ,,Arta trebuie să îți fie prieten. Dacă ai un prieten bun care produce ceva, pantofi de exemplu, vrei să îi cumperi produsele. Nu trebuie să îi cumperi cel mai scump produs și nu trebuie să cumperi în mod exclusiv de la el, dar poți să cumperi. Nu consider că îți tradezi prietenul prin actul de cumpărare, dimpotrivă. Îi confirmi calitățile lui și îi dai încredere să mai lucreze.”

Deunăzi -totodată- am reascultat melodia lui Chris de Burgh și m-am hotărât să-i caut pe net povestea. Nu mă gândisem niciodată la acest lucru, chiar, care o fi fost povestea? Pici în melancolie, dar prinde bine un sound cald. Și realizezi că ești un om bogat abia atunci când descoperi unde-i ACASĂ pentru tine. Când îți găsești locul în dragostea șiinima cuiva și când acasă înseamnă tot ce iubești. Desigur, nu-i musai ca roșul să fie culoarea ta preferată 🙂  ,,Chris de Burgh a mărturisit într-un interviu mai vechi că a scris această melodie și pentru a le atrage atenția bărbaților, care sunt tentați să uite detalii legate de marile lor iubiri, și că puțini își amintesc ce au purtat iubitele lor, atunci când s-au întâlnit prima dată”. ,,Nu te-am văzut niciodată arătând mai frumos ca în această seară/ Nu te-am văzut niciodată radiind atât de frumos”…

Aduc vorba și despre interacțiunea cu cei dragi și cu familia. Un articol simplu în complexitatea lui, despre  zece adevăruri cu privire la sistemul uman de atașament, care ne formează de-a lungul vieții. Știu că tot ce am trăit, a format majoritar omul care sunt astăzi. Dragostea familiei și tot ce am avut, comportamentul lor și copilăria minunată, puterea de a alege, de a greși, de a face bine, m-au educat. Vorbele nerostite nu sunt întâmplătoare. Faptele trăite, nici atât! Ce am învățat cel mai bine e că, pentru a putea cere de la viață, e nevoie să dăm noi întâi.  Întotdeauna.

Pe lângă toate astea, acum mi-aș dori încă 3 ore libere, în care să savurez o înghețată mare și să revăd (iar și iar) filmul  Million Dollar Baby, cu Hillary Swank. Majoritatea aâi auzit, deja, de el.

În activitatea zilnică alături de cei mici, rămânem în pană de idei. Mai ales când plouă sau e caniculă. Trage cu ochiul la învățămintele Cristinei Oțel, apropo de activitatea de jocuri a copiilor noștri (1-6 ani). Cu siguranță vei găsi o inspirație aici. Mi-a fugit gândul imediat la educația și pedagogia Montessori, o alternativă liberă la învățământul tradițional. Este  o metodă prin care copiii sunt percepuți ca atare, ca ceea ce sunt ei și prin care li se creează un mediu propice dezvoltării propriului potential, incitându-le interesul constant și dezvoltându-le abilitățile de adaptare, învăâare și socializare.

Și iată un articol legat de rutina zilnică a unei femei, despre diferențele dintre anticearcăn și corector, cum le folosești, ce reprezintă, de ce au atâtea nuanțe, cu siguranță le vei vedea cu alți ochi acum.

Să nu uit și bărbații. Dacă o fi vreunul care să citească la mine aici 🙂 Îți recomand astăzi blogul Chinezului, găsești de toate, pe gustul tău. Scurt, concis și la obiect. Berea nu-i bonus! Mai ales că secțiunea Sport include și chestii nevăzute la tv sau în presă. Cum ar fi asta cu Eurosport și harta interactivă cu datele cicliștilor din Marile Tururi.

Închei cu un clip culinar care m-a salvat într-un moment de zero inspirație culinară, pe fond de oboseală, caniculă și lene :-)) Merge și dacă nu iubești pastele, prea bine arată, te îngrași numai privindu-l. Fără azi și mâine, fără ieri și alaltăieri, doar cu un Acum gustos și o clipă de liniște. Nu-i așa că poți orice vrei? 😛

Să-ți fie de bine, cititorule !

Jurnalul unui bebeluș

Petrecerea mea de moț!

… m-am îmbuibat ca purcelul. M-am și cucălat ca la robinet. Crecă au consumat juma de tub în ziua aia cu mine. Urăsc crema aia. Voi vă dați cu cremă-n fund?! Dar să vă spun.

În primul rând, mama e nebună. NE-BU-NĂ. Umblă ca titirezul și îl țăcăne pe tati la cap. Și pe Nana. Pe toți. Dar, vai, e așa frumoasă azi. Și-a dat și cu ruj. Urăăăsc faza asta…. înseamnă că o să mă ștampileze dublu.

După ce că m-au durut burtica și gingiile încă de cu noapte – ce o mai fi și asta, simt cu limba niște umflături în gură…doi colți…doi de ceva ascuțit… maaaamma… mama…aaaaa….au! Junghi, junghiuuri… aaaaaa, hîhîîîîî…ăăăă…hîîîîî….maaaaaami…ia-mă în brațe…. parcă mi-e mai bine un pic. Maaaam….maaam-aaaaa…aici să mă ții. E cald și bine. Au!! aaau!!…maaaa–mmaaaa…hîîîîîhîîî! Acu vrea să mă îmbrace, iete că nu vreau.

Gata, parcă nu mă mai doare așa…dar ce rahat o fi și asta…ia uite, întinde mami iar tubul ăla alb spre gura mea… tati se uită ca vițelul la mine….iar îmi bagă lipici în gură…mi-a încleiat limba azinoapte! Ptiu, scârbos și lipicios…dar , parcă, mi-a fost mai bine după ce l-am înghițit. Bine, treacă de la mine… De nu mi-ar mai da….ah! ia uite, parcă nu mă mai înțeapă gingiile…mă mănâncă, ia să-i ronțăi carnea. Oare de ce se screme așa când îmi înfig ăștia 8 dinți de-i am..? Are așa o piele mătăsoasă…. bine, eu sunt în grafic. Ieri am văzut un bebe în oraș, mai mare ca mine, știrb. ȘTIIIIRB.

Mama e agitată , iar tati se învârte ca leul în cușcă. Eu vreau sa ies afară! Afarăăăă! Vine Nana, deci cu ea-i rost de joacă. JOACĂ. Mă lasă să mă scălâmbăi și să umblu unde vreau eu.  Iete, aștia-s proști. Proști și nebuni. Se hlizesc la mine, mă tot pupă, mama plânge. De ce plânge… mă trece și pe mine iar ud la ochi…ah…îmi vine și mie…nuuuu, maaaaammmaaaa, nuu…de ce plângi? Am făcut eu ceva? Ah, cine să mai înțeleagă, plânge și râde. Vorbește. Mă șterge și pe mine și mă tot pupă. Nu mă pupă, mă țăcăie. Toată ziua. Țzoooccc-muacc—îmi țiuie urechile. Vorbește mult și eu vreau AFARĂ, voi n-auziți?! TA-TA-TA….AAAAA….dau ca prostul din mâini. N-ai cu cine. Trebuie să le arăt. Ăștia nu știu nimic. Eu sunt șeful.

Ia uite, veni și Nana. Ia uite, și Padre. Ce au, măi, cu mine azi…nu le-o fi milă?! Neee, n-ai să vezi. Mă pupă și mă îmbăloșesc toți. Dar parcă mama mai mult. Îi tot zice lui tati, îți amintești?! Cee să-și aminteasca?! oare de mine?!Iar plânge. E NEBUNĂ! Vorbește cu tati și se îmbrățișează. Ia uite, mi-au adus cadouri. Nana râde. Bun-bun. Se pare că e o zi deosebită. Deci profit la maxim.

Aaaaa, crecă fac un an azi. Țoale noi, mami și tati cu tricouri la fel…și eu!! Șiiii euuuuu! I-auzi, un an, moțul! Ia uite, hăinuțe colorate. Dr un covrig, ceva, nimic? Nu văe rusine? Nici milă, așa, un picuț?! Ce o mai fi și asta..?! VREAU COVRIG. Muma mă tot îndoapă cu banana. Ce naiba să molfăi la ea. VREAU COVRIG. Aoleu, ăștia-mi taie părul azi …? Ce-i arătarea aia metalică? Și țăcăne.  Părul meu CREȚ ? Nu le ajunge că am fost chel 6 luni, de puteai să-mi lustruiești ceafa?! Ihiihihi-hii….ahahahaha…hăhhăăăă-ahahahhaha-hăăă…mami, lasă-mă…hihi-hăăăhăăă–maaaami, mă gâdili! Iar mă pupă și molfăie de tălpi. V-am zis eu, toată ziua mă roade. Dar ce-s eu, ronțăneaua ei?! Tati o ceartă. Zi-i, tati, zi-i! Vreau să stau gol. În șușul gol. Toată ziua mă împachetați. Toată ziua și toată noapte. Voi de ce nu stați așa?! Aiurea!

 

Ah, mă doare burta ca naiba. Auuu…iar?! Moale și umed…câh. Maaaammmaa…ma-ma-ma….mă agit degeaba. S-a repezit să mă înfășoare iar. Ia stai,ciupa-ciupa!! Aaaa, aud apa…. iiiii, asta-mi pace…ciupa-ciupa!! dai-dai-ciupa-slang! bună apa, buuună..mă simt bine…place la mine, mai stau…..să tot stau în ea. Nici n-apuc să înghit ceva, deja mă îmbracă. Părea mișto spuma aia albă…data trecută mi-am băgat nasul în ea. Ia stai că le mai dau o tură. CA-CA! Câââh…le-arăt io. Scccrrrr….ichhhh! Mami iar se strâmbă. Stai că mai vine una. Iiiii! E clar, am diaree. Mă trecu așa o crampă…. măacar de mi-ar da să rod ceva bun. Și-așa nu-mi plăcea laptele al nou. Dar ce mamii lor mă tot pupă și molfăie toți azi?! Beac. Mă sucesc și răsucesc ca pe-un pui la rotisor. Cred că mă mai culc un pic.

Ia uite, iar e zi. Mi-e somn și acum. Cât oi fi dormit, că mama e agitată. Mă dor ochii de cât se agită. Ia las să umble de nebună. Au! Ce ai cu mine?! Iaaar mă îmbraci?! Iete că nu vreau să stau la pantofi. Ia stai, ăștia par buni de ronțăit. Aaa, chiar buni. Păcat că mi i-a luat din mănă. Ciu-ciu! Aleargă cu mine prin casă. Oare unde mă duce? Ia stai, ce-i cu moacele astea? O mie de moace. O grămadă de tanti și de neni. Mami stă să plângă iar. Toți râd și bat din palme. Iete că am chef. Sunt bine-dispus. Azi e zi de lăfăială. Curat lăfăială! Ce-mi mai place…primii de toate. Uite, încă o mână. ZZZGRRRR….bună și pufoasă. Nu știu de ce mă pasă tanti la alta. Mă saltă ăștia. Cică-s greu. Dar ei cum îs?! Eu văd numai bețe și burți. Dar și ochi frumoși. Iubire. Iubirea-i bună mereu. Rujul mă enervează. Și ștersul. Toată ziua rașchetează la obrajii mei. Compostează la mine ca la covrigi. Măcar de nu s-ar umple de parfum. Vreau aer curat!

 

Hooopa, cald afară. Cine-s oamenii ăștia? Se hlizesc la mine toți. Ce-s io, clovnul lor?! aaa, bat din palme, cu toții. Îmi cântă. He heee, e bine așa. Bun așa. Dă-te cu lumina aia din ochii mei. Dăăăă-te. Văd negru. Văd suzeta. Nicio suzetă. Mi-o luară. Răi, foarte răi. Vreau suzeta! Mă plimbă aștia ca la expoziție. Sunt în brațe la o tanti blondă. Ia uite, și tortul meu, colorat, baloane. BALOANE. Mereu mi se trântesc în nas și mereu pocăne. Îmi bubuie urechile.

O, daa. Mie îmi plac blondele. Și Nana e blondă, și bunica ailaltă. Ba, stai că și mătușa e blondă. Și nașa! Aha, v-arăt eu. Mi-era dor să jumulesc niște păr. Și jumulesc bine, așa fac mușchi. Ia să râd un pic…știu eu că mă vreți în brațe la pupat. Toate! Hiii, abia vă aștept. Abia aștept să văd părul ăla-n fața mea. Nașa-i chiar superbă. Și are o grămadă d epăr lung. Hiiii, părul ăla, acuș ajung la el. Ia uite, ditai șuvița. Ia să trag. Trag până nu mai pot. Mă enervează că-mi rămâne între degete.  Nașa se strâmbă dar mă pupă. Andreiaș îmi zice. Sună belea. Belea de duios și de dulce.

 

Mami toată ziua mă șterge pe mâini. Îmi fleoșcăie degetele întruna. Cică bag în gură, așa, și?! Dar tanti astălaltă țipă și dă din cap. O fi bine? O fi rău? Stai că mai mușc o dată. Parcă nici dinții nu mă mai dor așa. Asta-i terapie curată. Mor să-mi înfig dinâii. Au aștia o piele….. Stai să mai trag și de păr o țâră! Am ditamai coama hlizită și cu niște dinți albi în fața mea… ia că-i trag una și peste nas. Ia uite, și-n obraz. Și de nas trag…stă ca un castravete-ntre ochii mei…na, încă una! Păi ce, am loc să respir?! Tooooți în mutra mea. Adică cum, mă tot iei în brațe și să nu m-aleg cu nimic?! Neee, n-ai să vezi. Ia stai tu așa. ZVÂCC ! Mai smulsei o țâră. Deloc nu le convine, deloc. Dar nu-i după ei. Io-s șeful.

Ptiu, iar sunt ud. Mor la faze d-astea. Să cresc eu mare și să-mi țin burta. Mă schimbă mami din 2 timpi și 3 mișcări, de nici hâc nu pot să strig. Tati se hlizește la mine. AAaaa, ne jucăm, oo, daa! Place la mine. Maaaxim, hih hihiihih….taaaa-taaa! Bine-i la tati in brațe. Tati râde mereu. Nu-i mai dau drumul. Ia să-mi pilesc și unghiile de el. Are o piele așa caldă și mișto. Uite, și niște păr. Dar mami de ce n-are păr din ăsta pe mâini? Curată întrebare. Cresc io și învăț mai multe. Na că-l culeg acuș. AU! Nu-i place… stai că mai culeg nițel. Nu mă las. Mami a zis că ambiția-i lucru mare în viață. Nu-i place. Dar de ce?!  na! șI NA ÎNCĂ O PALMĂ! eu vreau jos, n-auzi. JOS. Îi zise la mami că-l doare. Păi pe mine, nu mă doare toată ziua, hop colo, hop dincolo, trag de mine ca de cârpițe..!?

Iar mă duseră afară. Mi-aduseră ăștia o tavă cu de toate în față. Arătania aia metalică se plimbă de la mami la nașa în mîini. E urțtă și cu doi dinți. Mă apucă nașa de păr…ce ai tu cu el?! Trage și mă doare o țârică. Ia uite-o și cu o panglică roșie. Păi cum adică, io-s de roșu?! Nașa mă apucă iar…uite și-o fundă…aaaa, bun-bun, moale. Buuună-i turta…cine mi-o fi înfipt-o în gură?! Ah, ditamai bucata. Toatăăăă pentru mine?! Oooo, daa, toată. Bine, ia să molfăi. Bună și dulce. Să mă doară burta două zile, nu-mi mai pasă. Molfăi și îi las să-și facă dambaua. Ce să fac io acum….oare mă lasă să mai iau ce vreau?! Mă lasă. Vreau să mai rod ceva. Vreau să mă lase jos și să mai rod. Uite, mingea…stai că iau și drăcia aia cu tuburi (stetoscop – n.a)…ooaaau, bat toti din palme…ia stai să mai iau ceva…toate-s pentru mine, așa-i?! woaaaa, bunde ronțăit și tubul negru (parfum, n.a)..câh, gust de căcat. CĂ-CAT. Pișcă la limbă. Neee, vreau în brațe la mami. Vreau să rod bile de tort. Mă puseră ca pe pui la proțap, în centrul mesei, și eu acum trebuie să stau la poze. Câtamai tortul și nu pot să mă înfig în el. Dar să mă înfig cu toată puterea și să-l scutur nițel. Ditamai măgăoaia! Stai că sar acuș pe el. Ah, mami s-a albit la față. Mami, nu înțelegi că eu mă țin pe picioare…aaa, stai, sunt la înălțime. Aoleu, sunt e masă. Aha, deci, puteam să cad. Lasă că de aia sunt ei aici. Io fac ce vreau. Ce vreau eu, auziți?!

 

Părul meu! Îmi tăiară părul. Treacă de la mine, îi bună turta. Am făcut frumos la poze și mi-au mai dat turtă. Păi, ce, io-s prost? Neee. noiDa ce-or face cu șuvița mea?!

Bat toți din palme, și eu nu văd decât o grămadă de moace, păr de jumulit, brațe de ros. La tati nu am ce, la Padre niiici atât. Și multă dragoste, și multă pupăceală. Prietenele lui mami mă răsfață. Parcă mă pupă mai delicat. Toaaaată lumea mă vrea în brațe. Și eu ador să sar. Să mă zgâlțăi. Mdeah, nu mai pot de drag. Mă umplură de bale. Noroc cu Nana, mă spală iar. Mi se făcu și somn. Mi-e sete. Nu-mi văd șușul, ce burtă am făcut. Bine că nu-mi mai îndeasă mami clei în gură.

Suza mea, iubita mea. Suzetaaaaa!

De suflet

Scrisoare la ceas de seară

Gândul de aseară, privindu-mi minunea cum doarme: sa înțelegem că nimeni nu ne poate accepta mai mult decât noi înșine, nimeni nu ne poate aprecia mai bine calitățile decât noi, și nimeni nu ne poate corija defectele în afară de noi. Sunt acum un suflet nou. Iubesc așa cum stiu mai bine, nu numai ca mamă.

Desigur, fac și 1001 de greșeli. Am și 1001 de stări, sentimente, născute din lipsă de somn, griji, îngrijorare. Dar bucuria este majoritară și câștigatoare. Nu mai știu să-mi contorizez timpul, alegerile, cuvintele. Copilul meu este timpul meu, acum. Știu doar să iubesc. Nu-mi număr cuvintele în fața nimănui și nu le aleg. Sper să am mereu mintea și capacitatea să fiu dreaptă în fața fiului meu, și pentru el.


Băiețelul meu, Inimă de leu al meu. Înainte de toate, vreau să ştii că te iubesc. Nu pot detalia, nu am unitate de măsură pentru asta. Scriu acum, să am ce să-ți arăt când crești. Ce fac eu când tu dormi așa frumos ; nu știu cum am putut să nasc așa o minune care m-a învățat cum să lupt pentru viață.

Simte, copile. În felul tău, cu mintea şi puterea ta. O să vezi cum totul se întoarce pe lumea asta, căci nimic nu-i mai presus decât viața, cu tot cu dureri și momente cumplit de grele. Rareori o prețuim, rareori… suntem atât de lacomi cu timpul! Mie îmi este drag să trăiesc, însă nu iubesc amintirile, ci momentele. Iar tu, în cele mai grele momente ale mele din anul acesta împreună, mi-ai dat niște palme și m-ai făcut să casc ochii bine. M-ai scuturat și, din ochii tăi, am ,,auzit” clar și răspicat: hei, mama, privește-mă! Trecem împreună prin toate ! Și am știut imediat cum să mă scutur de dureri și neputințe, de oboseli și de lene. Ești marea mea motivație și crezul meu.

Fiul meu, Andrei-Horia, vreau să ştii că îţi voi greşi. Mult. Că doar sunt mama și nu vom fi de acord mereu. Vreau să înveți că suntem și ceea ce alegem să fim.

20160807_120344

Vreau să vezi cum te voi direcţiona înspre scopuri şi vise care îți vor aparține doar ȚIE.
Pentru că DRAGOSTEA, cea a familiei, dragostea mea, tatălui tău, a bunicilor, unchilor și mătușilor, o ai deja. Ea îți va fi etalon de drum. Şi, cât îmi va sta în putinţă, voi face să fie aşa întotdeauna.

Gguguță, vreau să mă ierţi de pe acum, că te voi răsfăţa. Pentru că o voi face zi de zi, băiețelule minunat. Ca mai toți părinții și spre dezaprobarea lumii. Din plin dar , in asa fel încât tu, ca adult, să nu uiți cine ești.  Să nu uiți că, ce avem cel mai mult în viață, folosim în cel mai prost mod. Să înveți că nu-i greu să apreciem valoarea, e greu să vedem dincolo de aparențele ei. Vreau, totodată, să mă ierţi căci -pentru tine- nu voi fi un părinte mișto, cool, înțelegător sau atent mereu. Vom avea păreri diferite dar vei auzi chiar și atunci, sfatul mamei tale (moștenit de la Nana și Padre, bunicii tăi): ascultă-ți inima și trăiește-ți viața, copile ! Lasă loc mereu de bună ziua și fii cum simți !!!

Vreau , de asemenea, să mă înţelegi când anii vor trece. Da, știu, vreau cam multe. Pot să-ți arăt și să-ți inoculez dragostea de tot, chiar dacă eu voi uita cum e să fii ca tine.  Mă vei trage de mânecă și vei fi rebel, atunci îmi voi reaminti ❤ Cu vârsta, poate voi uita ce înseamnă să trăiesc pentru prima dată şi voi încerca să te feresc de greșeli dar tu,  un tăuraș sadea ca bunică-ta, vei ști să mi reamintești.

Vreau să știi cum să greşeşti, deşi eu nu voi vrea ca tu să dai cu capul de pragul de sus. Vreau să devii pe inima și sufletul tău, nu pe anii părinților. O să înveţi de la mine, dar o să fii ce vrei tu. O să  respecţi atât viața, oamenii cât și experiențele pozitive sau negative, pentru că îți vei câștiga tot respectul.
Mă voi strădui să fii un om cinstit, cu coloană vertebrală, drept și asumat – știu deja, ca așa ești, mi-arăți zi de zi-  .Indiferent ce și cum alegi să procedezi, te voi respecta înmiit. Esti din mine, te respir zi de zi, Guguță. Cum te-am respirat și simțit 9 luni.

Ce mai vreau, e să nu te pierzi pe drum și să nu fii prea mândru. Nici de tine, nici de noi, nici de viață.  Să ceri ajutor când simți că ai tu nevoie. Mă voi strădui să nu uiţi niciodată că eu voi face TOTUL pentru tine, mereu. Și îți voi arăta cum iubirea este singurul lucru pentru care merită să lupţi până la capăt. Dar fără a o forța și fără a-l uita pe Dumnezeu pe drum. Vei înțelege de la mine că Dumnezeu e iubire și credință și vei alege să
să îţi trăieşti viaţa aşa cum ţi-o doreşti TU. Sunt LÂNGĂ TINE chiar dinainte de a te naşte.

Anul trecut  pe vremea asta, te am visat, iar acum doi ani, pe vremea asta, știam că vei veni.

Te iubesc neîncetat, Guguță!
Mămica ta.

(fotografie din arhiva personală, de la 5 săptămâni de viață)

 

De suflet

Ce mi-a lăsat Octavian Paler …

–Am câştigat un concurs online în 2008, în memoria maestrului, cu acest articol clasându-mă pe locul I. Recitesc deseori când mai uit să apreciez ceva… rămâne de actualitate tot ceea ce am simţit când l-am scris. — Oana Dincă

Mi-a lăsat curajul de a rămâne eu însămi, citindu-l.

Mi-a mai lăsat şi gustul visului, acel vis care îţi rămâne în suflet, în ciuda conştiinţei că, la un moment dat, toţi murim.

Acum trăiesc, uneori zâmbind, alteori nervoasă, uitând să apreciez pe cei dragi, dar trăiesc cu dorinţa bucuriei simple de a zâmbi şi iubi, de a dărui descoperind forţa din mine.

Nu ştiu mâine, dar azi, în puterea demiurgică a acum-ului, ştiu sigur că vreau să fiu ce sunt şi cu oamenii pe care îi am in viaţa mea. Îmi tratez emoţiile şi trăirile de zi cu zi prin gândul că sunt. Şi sunt ceea ce sunt.

Nu aud ca voi, dar nici nu vreau să fiu perfectă.

Aud cât îmi trebuie, punând în joc toate simţurile şi, uneori, cu logoree ameţitoare. De ce? Caut calitatea vieţii trăind pur şi simplu. Sunt fericită că sunt.

Caut simplitatea în cele mai elegante cuvinte şi trăiri, în costumaţii excentrice şi machiaj exotic. Şi, cu toate acestea, sunt eu, o Balanţă între trecut şi viitor, cu prezentul de mână. Cu masca superficialităţii afişată faţă de cei necunoscuţi mie, dar acţionând prin sensibilitate asupra celor dragi. Nu-mi anesteziez furia la stresul cotidian, nu-mi alung nici nesiguranţa de sine în contact cu cineva mai puternic emoţional. Prin ele învăţ dincolo de mine şi fac să corespundă interiorul cu exteriorul.

De la Octavian Paler (citindu-l, citind şi înţelegând şi printre rânduri) am învăţat pofta vieţii dar şi tristeţea de a te amăgi cu timpul în braţe.

Fără păreri de rău, că altfel trăiesc degeaba.

Ce a fost, las în cutia pandorei, ca să mă lase să trăiesc. Îmi respect destinul dar îl şi înfrunt.

Viaţa e plăcută şi cu bucurii când încerc eu să mi-o fac plăcută, nu aşteptând dovezi de la ceilalţi (pe care oricum le aşteptăm cu toţii).

Am învăţat citindu-l pe Paler să nu caut frumuseţea, să nu aştept situaţii sau persoane ideale, ci sa iubesc imperfecţiunea oricărui om sau lucru, oricărei situaţii. Imperfecţiunea ascunde cele mai perfecte viziuni. Să iau viaţa aşa cum vreau eu şi să caut răspunsurile cât mai aproape de mine. Exact în faţa ochilor, unde nimeni nu s-ar uita.

Octavian Paler mi-a lăsat esenţa fiinţei. Exprimându-mă cum simt, cum sunt, cum trăiesc, chiar şi cu complexe (deh, toţi suntem oameni). Deşi nu aud perfect, nu aici am complexe, ci legate de corp, ca orice femeie…. Pe de altă parte, Octavian Paler mi-a lăsat senzaţia fiinţei celuilalt care ne face părtaş la lumea lui. Ce poate fi mai plăcut decât faptul că cineva, dintre cei pe care îi iubim, ne face părtaş la viaţa şi sufletul său, permiţându-ne să ne expunem riscului de a trăi chiar şi greşeli? Că doar din greşeli învăţăm. Şi ce dacă nu ştiu toate răspunsurile, căutarea e atât de incitantă şi atât de vie! Astfel simt clipa. De multe ori, mi-e şi frică. Dar am preluat şi gustul puterii de a merge mereu mai departe.

Credeam că mi-ar fi mai bine să aud perfect. M-am înşelat. Mi-am descoperit atâtea alte simţuri şi le-am acutizat. Mai degrabă, nevoia le-a acutizat. Dar de la Octavian Paler mi-a rămas şi gustul pentru putere, acea putere derivată din lupta supravieţuitorului. Mă zbat, dar ştiu pentru ce mă zbat.

Pentru mine în primul rând. Dacă mă deranjează ceva la ceilalţi din jur, în mod sigur mă deranjează şi la mine. Nu spun că reuşesc întotdeauna să ma pozitivez sau să fac cum e mai bine, să fiu mai bună, mai tenace, spun doar că îmi consolidez relaţia cu propriul meu respect de sine, şi abia apoi cu ceilalţi. Detestând lucrurile rele, urând prostia şi răutatea, chiar şi incapacitatea de a nu mai visa, uit să îmi negociez plăcerea de a trăi. Şi nu contracronometru.

Tocmai aici e esenţa: cel mai mult şi mai mult, Octavian Paler mi-a lăsat conştiinţa autorităţii personale contra trecerii vieţii, prin puterea faptelor, nu numai a cuvintelor. Să trăiesc fără cronometru şi fără a încerca mereu un pariu cu propria mea mândrie.

Vă mulţumesc!

De ale mamelor

Ce sa NU faci si ce sa NU spui …

… unei foarte proaspete mamici.

Scrisa si publicata pe facebook la putin timp dupa ce am nascut. Nu aveam cum sa nu o fac, cand -in ziua nasterii_ m-a sunat multa lume, unii au insistat de chiar 5 ori… vazusera pe fb ca am nascut….si eu trebuia sa am telefonul liber sa pot vorbi cu sotul meu si cu familia mea din post-operator , unde a trebuit sa stau 6 ore, pana m-au dus la salon. O reamintesc aici, cu siguranta va prinde bine chiar si celor mai bine intentionati – dar care nu realizeaza insemnatatea si nevoia de liniste a acelui moment.

Am plans in mine atunci, mai mult decat daca as fi urlat intruna. Daca ar avea toata lumea puterea sa nu renunte si sa fie tare exact cand nu mai e posibil sa ai aer, sa te tii tare si drept…. Desi al meu nu a fost asa de mic, numai o mama cu un bebe prematur, care sta nopti intregi cu frica in san, care nu-si da drumul sa simta, de teama sa nu-i sperie pe parinti, pe sot – care si asa stau cu inima cat un purice- poate intelege cum e sa nu ai, brusc, nici aripi, nici aer. Si totusi sa zambesti, sa vorbesti cu toti, sa tii infernul in tine, sa-i incurajezi, sa te machiezi si sa cauti orice cale sa te tina dreapta si pozitiva…avand toata increderea si siguranta ca va fi bine, sa fii tare si dragastoasa cu bebe, zilnic, apoi sa ti zambeasca, din senin, sa te stranga tare din degete, sa respire singur dupa ceva timp – in sfarsit!- si sa simti ca intreaga lume e abia atunci TOATA ta. Ca a meritat totul si ca esti binecuvantata.

Astfel ca:

– NU o suna imediat ce ai aflat ca a iesit din sala de nasteri / a nascut  (si, daca o faci, ajunge sa suni o data, nu de 3-4 ori cat mai insistent. E clar ca e anesteziata, epuizata, greu incercata si, cu siguranta, vrea doar liniste si familia aproape, nu sta ea pe telefon, ci sa-si stearga lacrimile si mucii, sa-si auda/simta familia etc). Da-i un mesaj, e suficient. E mult mai primit un gand bun in acest fel cand il va citi treaza si lucida, bucuroasa. Il va tine minte si il va aprecia triplu. Te asigur ca nu e in stare deloc sa vorbeasca la telefon,, nu mai vorbesc de una hipoacuzica asa cum sunt eu care, la emotii, nu inteleg nici simplul cuvant BINE… daramite sa scrie mesaj cu toate chestiile infipte in maini si spate. Eu am avut un cateter care ma manca al naibii, ma lua si cu fiori reci….Daca mai si vomita sau lesina persoana in cauza, e clar ca TU esti cu capul. -Buna-intentie-…nu-si are locul aici. Deloc.

– NU o (mai) dadaci. Nici cu mancarea, nici cu operatia, nici cu copilul. Cu NIMIC. Este frustrant si enervant (Daca vrei sa-i expui din experienta ta, ii povestesti. Simplu. Va aprecia, va recepta ce o intereseaza si avantajeaza si va intreba si data viitoare) . Mai ales daca nu ai copii inca. Dar chiar si daca ai. Tu esti tu si ea este ea. Ganditi si simtiti diferit, ati trait diferit. Stie si ea ce are de facut. Stie bine, simte, vrea, incearca. Are familia, doctorii, prietenii aproape, nu e picata din luna. Din pat, nici atat. Vrea doar sa fie ccu bebelusul si, eventual, sotul ei. Nu o mai pisa absurd la cap, mai ales daca nu ii esti apropiat/a. Nu-i mai spune cum sa tina copilul, ce sa-i cumpere, ce sa-i dea, nu o mai judeca si intreba ce face si cum face, de ce face. Ce mananca, de ce mananca. Te intreaba ea daca vrea si are nevoie. Va resimti totul ca pe o inutilitate, nu o va vedea ca pe un ajutor ci ca pe un semn ca nu-i buna de nimic. E viata ei, copilul ei, alegerea ei. Nu ai de unde sa stii prin ce a trecut. Sau cum a trecut. Nu esti in locul ei. Vrei sa o sustii cu adevarat? Spune-i sincer, cu caldura si cu drag, ca te gandesti la ea, ca ii doresti sanatate si un copil linistit, asigura-o ca-daca simte nevoia si de altcineva- esti si tu prin preajma…. nu : ,,draga, vezi ca asa trebuie sa faci ! Nu altfel, nu exista altfel , nu faci tu cum trebuie, nu trebuie sa te lasi!”. E o mare tampenie chestia asta. Nu ajuti asa. Nu ai de unde stii prin ce situatii medicale a trecut, de nu a putut proceda ea altfel. De ce nu e in stare sau nu vrea sa discute.

Lasa prostiile si moda de ,,eu stiu mai bine”. Fie vorba de spital, medici, alaptare, de tinut copil, de crescut copil, de orice alta chestie legata de asta, de sanatate, de kg in plus. Taci. TACI. Ganditi diferit, ei deja ii este foarte greu. Nu fi lipsit/a de bun simt si nici de empatie. Este foarte greu sa zambesti si sa fii tare, mai ales in conditiile unei incertitudini post-nastere. Chiar daca tu nu stii despre ce este vorba. Chiardaca tu vrei sa o ajuti, nu asa o ajuti. Nici tie ti-ar placea sa vina cineva, intruziv, sa puna gaz pe foc, si nu vorbim aici de baby-blues sau depresii postpartum, ci de a respecta spatiul si intimitatea noii familii, angajamentele, acomodarea, intimitatea.

De multe ori, o stare de spirit depinde de ceea ce se intamplă in jur, ai observat? Daca nici noi insine nu am mai permite tuturor celor din jur să ne controleze sentimentele, am fi mult mai linistiti. Poate ea plange de durere de spate si operatie, de dor, de neputinta, de aduceri-amintee, stie ea de ce…. ca si mine, cand m-aplec sa fac baita la copil, cand mi-e dor de sotul meu, cand uneori, simt ca nu stiu cum s afac, dar fac… altfel nu, nu am de ce. De oboseala , nu asa des. Nici pe tine nu te intreaba nimeni de cate ori faci dragoste pe noapte, nu-i asa ?! (asta, apropo de spatiu si intimitate)

– NU ii mai cere insistent poze cu ea sau cu copilul proaspat nascut. Nu are niciun chef. Tu, sincer acum,  iti faci selfie in toaleta sau cand zaci la pat ?! Cu parul ciumafaie si ochii dati peste cap, cu stomacul in gat si paloarea pe fata ?! Cu perfuziile si cateterele in tine ?! cu dorinta de a fi bine si a fi in stare sa fii pe picioare, sa mergi la puiul tau?! Atunci cand va simti ea, va trimite si singura poze. Va fi incantata si happy sa o faca. Nu ca mine care am trait o incertitudine, vreme de o saptamana dupa ce am nascut, nestiind ce va fi , sau daca va fi bine (probleme medicale)

– NU ii mai cere detalii de nastere. Cand vrea sau daca vrea, iti  spune din proprie initiativa. Nu-i arde ei sa spuna sau sa stie cati cm are taietura, cum arata plasturii, ce ruj avea asistenta pe buze, ce culoare a avut seringa de anestezie sau cum arata sala de operatii, cand ea nici picioarele nu si le vede sau simte, daramite burta. Si nici nu o intereseaza. Vrea doar sa taca, sa digere zbuciumul sua bucuria, sa simta, sa vada, sa aiba liniste, imbratisare, atentie si calm.

– NU o mai intreba : cat ai platit ieri si azi, dar de ce asa si pe dincolo ?! Nu este problema ei ca nu intelegi tu ceva. Nu este deloc ok. Detaliile astea nu-i stau ei in minte acum. Ori te intereseaza starea ei sau a copilului, la propriu, o pupi in mesaj sau live, o incurajezi, o imbratisezi, ori o lasi in pace cu orice altceva. Nu comenta inutil si neavenit. Este d e prost-gust si doare. DOARE.

– NU o mai intreba cand iese din spital si cand ajunge acasa. Nu are chef de tine. Cand are si vrea; spune si te cheama singura.

– Nu te mai supara pe ea daca nu vrea sa te primeasca in vizita cand vrei sau poti tu. Nu ai de ce sa te superi. Poate a plans toata ziua , poate are o zi prea plina sau, poate, vrea doar singuratate.

– NU ii mai cere detalii de bebelus. Ragaie, sughita, face caca, doarme, face pisu etc. Un bebelus face tot ce face un copil abia nascut. Iar daca 20 oameni te intreaba acelasi lucru….

NU sunt absurda deloc, nici lipsita de respect, apreciez toate gandurile bune, telefoanele si mesajele, m-am bucurat mult sa stiu ca se gandesc oamenii la mine 😇Dar este o foarte mare diferenta intre a face conform situatiei si a fi ca nuca in perete. Ce tie nu iti place, altuia nu-i face…

Nu este deloc greu să-i faci pe oamenii din jurul tau sa zambeasca. Nu este deloc greu să le oferi sprijin, chiar si ipotetic, zâmbete sincere si ganduri placute, intr-un mod cat mai delicat.

In fotografie, fiul meu la 3 zile de la nastere, dupa ce-i scosesera tuburile de respirat si alte cele. Prima data cand am putut/avut voie sa-l ating 20 minute, sa-l tin in brate ca lumea, sa-l pup intruna, si nu jumatate de minut pe fuga.IMG-20170121-WA0041

 

 

Jurnalul unui bebeluș · Uncategorized

Guguță și părinții lui – povestea

Gravidă în 15 săptămâni, primesc e-mail cu rezultatul testului genetic. Îl așteptam de o lună și am fiert cât toți racii lumii.

Așa ne-am dorit noi,  eu și Teo ( Teiuții pentru familie și prieteni) nu neapărat din cauza hipoacuziei mele, sau din cauza faptului că, lunar, făceam naveta la București la control și îmi era foarte greu cu o sarcină toxică –  test genetic din start. Să știu o treabă 99 %. Lucru care mi-a confirmat ce simțeam dintru început: băiețel, low risc – Down, low risc la toate. Bșca hipoacuzia, vorba doctorului, ori te naști surd, ori te naști cu bine, nu există la jumate. Că se dobândește, e altceva. Dar na, suflet de mamă, să știu din start. Nu că l-aș fi iubit mai puțin…

,,Ești tătic de băiețel, felicitări!”. După ce i-am dat send lui Teo , care era de gardă la spital- , m-am umflat de plâns vreo 20 minute. Singurele minute din începutul sarcinii , în care chiar nu mi-a venit să vomit și nici greață nu mi-a fost. Nu era nici mama prin zonă, să îmbrățișez pe cineva. Mă durea sufletul, voiam să fie bine, mi-l doream demult, voiam să știu că e bine. Și am respirat. Atât ! Tocmai atunci să fie și Teo la spital… bogdaproste cui a inventat telefonia și netul. Poate până mor, apare și teleportarea.

Nu, mint, am băut și un pahar de roze. Motiv să dau sms și d-lui dr la București, pățesc ceva?! Și-o fi zis omul, asta nu-i cu țiglele pe casă. Doamne-ferește! Mai ales că i-am dat și un e-mail lung cât Casa Poporului pe tema testului genetic.  Lung, domnule. Și când zic lung, zic 3 pagini. Mama mi-a reproșat că sperii omul și nu mă mai primește. Ei, aș! Ba mă primește. Pe altul îl lua somnul și dupa 1 pagină – eram speriată de moarte, oricum și știam că avea să înțeleagă. Putea să mă și înjure – mai mult cred că a zâmbit. Trebuie, trebuia, speram.

Cine nu știe, eu scriu pomelnicul de e-mail, sms și tot ce vrei. Deh, asta-i una din crucile celor slabi de auz, vor să scrie tot ce simt, cu detalii de-a fir a păr. Nu are nimic, nu mi-era rușine nici să mă pici cu ceară, se învățase omul cu mine,  s-a și închinat  când m-a cunoscut la controlul dinainte să rămân gravidă; m-am prezentat cu 5 foi roz cu scris de mână cu TOT întreg istoricul meu de stări, simptome, chestii fizice și probleme femeiești și alte de-astea intime din ultimii 15 ani. Când i-am întins foile și i-am spus că economisim timp dacă citește tot ce ar fi trebuit să mă întrebe și pentru care pregătisem toate răspunsurile, a holbat niște ochi cât cepele, apoi a zâmbit larg, s-a uitat la asistentă, s-a uitat la noi – Teo era rac fiert în obraji- apoi a citit. L-a bufnit râsul dupa 3 pagini, doamnă, nu era nevoie să-mi spuneți că vă place roze-ul, putea să fie și alb! Nu mă interesează nici cât de des mergeți la sală…parcă am fi la matrimoniale, doamnă, dar sunteți drăguță să mă informați toate obiceiurile personale. Nu are importanță nici că beți un pahar săptămânal :)))

Deh, prima sarcină….orice ți se pare că vrei să întrebi și să spui, orice contează. Nuuuu, un pahar mic-acolo- ai voie, nu bei toată ziua. Bun așa. Îmi gâlgâiau lacrimile…instant mi-a venit…Guguță, puiul meu! Micul meu pui….și dă-i și plângi. Guguuuță! Dragostea lui mami… o să fii tăurașul familiei, ambițios, năzdrăvan, vesel și minunat. Ești deja ! Parc-am presimțit. Trebuia să-l nasc in iunie, in Gemeni… Taur de mai l-am făcut. Guguțică. Povestesc cu altă ocazie.

Meritam și un respiro liniștit dupa N ori de vomitat. Oooo, daaaa, am vomitat 6 luni și jumătate. De dimineață și până seara. Am zăcut ca o legumă, mă mir că nu mi s-au scurs și creierii la WC. Le-am invidiat pe cele care nu au avut nici pe naiba și și-au purtat burta cu mândrie toată sarcina, au mâncat ce au poftit – îngrășatul nici nu l-am pus la socoteală, doar pieile și burta, iaurtul maică-mii, piureul de cartofi, ardeiul iute și niște zmeură. Asta a mers de minune cu vomitatul de la 6 dimineața până seara, cu perfuziile de la spital continuând acasa, cu cafelele negre, migrenele, tv, citit și crizele de deprimare și plâns oscilând cu fericirea și bucuria. La mine – noi- ardeiul iute și covrigii cu sare au fost lege. Motiv de gândit pt vecinul nostru, Fane (devenit ulterior, moșul copilului) care i-a și spus Nanei (mama) din prima : ăsta-i băiat!

Lună de lună am făcut navetă la București, la controale, analize și tot felul. Mă zgâlțâia trenul de aveam senzația că-mi iese fundul cu burtă cu tot pe urechi – oricum muuuult mai suportabil decât pe bus. Mergeam la toaletă din 15 în 15 – mă mir că nu am golit tot lichidul amniotic. Mă bănuiau oamenii și de un pui de diabet gestațional – băgam apă în mine cât să linișești setea a trei turme. Neeeee, mi-era sete și atât, de atâta sare. Cu mașina cine să mă ducă!? Eu șofând în sarcină- n-ai să vezi. Ai mei cu emoții – nici atât, iar Teo era cu rezidențiatul lui la Timișoara.

Guguță. simplu și haios, dar atât de dulce. Singurul desert pe care am putut să-l mănânc întruna și pe care abia-l așteptam, din localul ,,La plăcinte”, din București, locația din Romană , de lângă Ambasador unde mă cazam mereu – grație unor relații ale lui Padre (tata). Am mâncat la ,,căciuli” din astea de de m-am spart, că oricum vomitam altele. Și la spital am primit, după naștere, dar mi le-a confiscat asistenta -nu aveam voie. La o simplă căutare pe net dintr-o noapte cu multe lacrimi și somn ioc, aflu că se mai numea și Cușma lui Guguță. Poveste lungă, pare-se.

LLum…vvvlum… ce-i cu legănatul ăsta rapid?! Oare unde se grăbește mami…alearga…zdramp -slang…auu, maaaama…(hâțânat) maaammma… MAMA… mmmmm…ce zumzăie așa?? Ia să o mai zdrăngăn eu un pic pe mami…zzzdrrrump….bolîlîc-bolălăc……cald și bine… mă și mișc un pic…ah, nu-mi place iute…bolîlîc!! auu, capul, stau cu capul în jos?! se trage burta, unde să mă mișc?!….iar icnește mami… Bolîlăc!! iiiiicccccc!IMG-20170121-WA0040

Eu sunt Guguță. Inimă de leu.